„Anul Nou care n-a fost“, primul lungmetraj al regizorului Bogdan Mureșanu, continuă să impresioneze criticii internaționali. A obținut numeroase premii la festivaluri europene prestigioase, inclusiv Premiul FIPRESCI al Federației Internaționale a Criticilor de Film, și recent a fost distins cu nouă premii Gopo.
Adrian Văncică, în rolul lui Gelu. FOTO: arhiva personală
Alături de alte filme remarcabile, precum „Libertate“ (r. Tudor Giurgiu), „Hârtia va fi albastră“ (r. Radu Muntean), „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile“ (r. Cristian Mungiu), și documentare precum „Memorialul Durerii“ (prod. Lucia Hossu-Longin), „Anul Nou care n-a fost“ (disponibil pe platforma Netflix) este o lecție istorică crucială pentru generațiile care nu au cunoscut perioada comunistă, și o rememorare emoționantă pentru cei care au trăit sub regimul Ceaușescu.
În cadrul unui interviu pentru „Weekend Adevărul“, actorul Adrian Văncică, laureat al Premiului Gopo pentru „Cel mai bun actor în rol principal“, vorbește despre dificultățile legate de interpretarea rolului lui Gelu și despre influența tatălui său în modelarea acestui personaj. La 35 de ani de la evenimentele din 1989, actorul subliniază că democrația necesită o constantă grijă, altfel, „mâine putem redeschide o epocă de 40 de ani de comunism fără să ne dăm seama“.
„Weekend Adevărul“: Pentru a discuta despre „Anul Nou care n-a fost“, trebuie mai întâi să ne întoarcem la scurtmetrajul „Cadoul de Crăciun“. De ce ați crezut atât de mult în această poveste, insistând pe continuarea ei alături de regizorul Bogdan Mureșanu?
Adrian Văncică:Cred că, pur și simplu, filmul și-a câștigat notorietatea. Îmi amintesc și acum de prima dată când l-am văzut. După ce Bogdan a realizat montajul, a venit la mine în birou, spunându-mi: „E gata prima variantă, hai să-l vezi“. L-am văzut la mijlocul zilei. Mie nu-mi place de mine niciun moment când mă văd – îmi pare că am ratat glume, că am ratat replici, că nu am fost suficient de convingător. De data asta însă a fost altfel. Am simțit că acest scurtmetraj merita o continuare, pe care a și avut-o. Dar după aceea a venit și dorința de a ajunge și mai departe, de a dezvolta povestea. Și așa, din aproape în aproape, după ani de insistențe, s-a ajuns la acest film.
Adevărul nealterat, o raritate în vremea noastră
Pentru a crea acest lungmetraj, la ce amintiri v-ați întors în ceea ce privește personajele dumneavoastră? Ce oameni v-au servit drept modele pentru personaje, din familia dumneavoastră sau din întâmplările vieții?
Pentru mine este simplu. Tata a fost figura principală pe care m-am bazat la crearea personajului Gelu, dar și câțiva vecini. Am creat o combinație între ei, deoarece îmi amintesc exact atitudinea autoritară a unui cap de familie cu toate problemele sale. Nu am simțit că tata ar avea problemele sistemului, dar observam cum ascultă Radio Europa Liberă, cum se spuneau bancuri la momente speciale. În acele vremuri, când se sărbătorea ziua cuiva, nu te duceai la un restaurant sau să închiriezi ceva. Nu, toate se făceau în sufragerie… și mai târziu în bucătărie, ajungeau toate neamurile, și, la un moment dat, după cateva băuturi, se spuneau glume și bancuri. Și apoi se râdea foarte tare. Într-un final mi-am dat seama de ce. O faceau și bunicii mei. Până la urmă, cel mai mult m-am inspirat din tatăl meu. El a modelat o mare parte din copilăria mea. El a pus presiune: matematică și fizică, matematică și fizică, ca și cum ar fi fost lucrurile importante. Și apoi, m-am făcut actor… După aia mi-am uitat de matematică și fizică (râde). A fost important și modul în care am privit la copilul din film. M-am raportat la stiloul meu, la ghiozdanul meu. Totul era evident… că intram în casă și mă încălzeam cu ciorapii de lână, la fel ca tata, din cauza frigului. Detaliile scenografiei au jucat un rol important.
Dumneavoastră sunteți renumit pentru rolul lui Celentano din serialul „Las Fierbinți“ și pentru înțelepciunea oamenilor de la țară care spun lucruri profunde într-un mod simplu. Are Gelu ceva din înțelepciunea lui Celentano?
Nu. Diferența principală între cele două personaje este că Celentano spune adevărul, indiferent de consecințe, chiar dacă te superi sau nu mai vorbești o viață întreagă. Este un lux pe care noi, în viața noastră, nu ni-l putem permite. Este unul dintre lucrurile pe care eu îl admir la Celentano. Gelu, dimpotrivă, trăiește în frică, într-o teamă paralizantă. Iar când spune adevărul, o face ezitant și nervos, și nu știe cum să reacționeze.
„Ritmul unui film se stabilește la montaj“
Când ați citit pentru prima dată scenariul, a fost ceva anume care v-a impresionat și eventual v-a provocat dificultăți în interpretare?
Din prima variantă montată a filmului, față de cea finală, există o diferență de vreo 40 de minute. Nu doar era mai lung, ci și foarte multe lucruri au fost scoase din montaj. N-am putea să-mi imaginăm o cameră goală și să mi-o închipui mobilată. Nu sunt genul. Scenariul — îl iau, îl văd, dar trebuie să-l lucrez pentru a înțelege. Am știut că sunt partituri interesante, situații interesante, dar nu-mi imaginam că se va ajunge la asta. Ritmul filmului este stabilit până la urmă în montaj.
(Imagini)
Aveți o scenă celebră cu ciorba, care a intrat deja în cultura populară românească. Mi-a părut foarte reală, amuzantă și dinamică. Cum ați lucrat la ea?
Da, a fost o scenă complexă. Am lucrat cu Luca – fiul meu în film. Am avut grijă ca el să nu se plictisească. El se uita la mine, la început râdea că mă știa din serial. Apoi am discutat și am repetat. Am lucrat scena de mai multe ori, problema fiind că mă prindeam de el — scena presupunea că mă enervez și el trebuia să fugă. A fost o scenă complicată.
„Anul Nou care n-a fost“ este gândit pentru două categorii de public: cei care au trăit perioada comunistă și pentru cei mai tineri. Având în vedere că se împlinesc 35 de ani de la Revoluție și primul scrutin democratic, ce credeți că ar trebui să nu uite unii și să înțeleagă alții?
Sunt două aspecte. Pierderea libertății. Să nu fii lăsat să încerci niște lucruri. Exemplele din filmul nostru și din „Memorialul Durerii” ne reamintesc de evenimentele grele din trecut. La noi este o analiză mai subtilă, dar nu știu dacă era chiar viață pe care o trăiam noi.
Cum credeți că tinerii prelucrează aceste informații legate de comunism?
Ei trăiesc într-un ritm rapid, acumulează informații, lucrurile se schimbă rapid. Pentru ei, 35 de ani de la Revoluție înseamnă foarte puţin, este timpul irelevanta. Mâine putem începe din nou o perioadă de 40 de ani de comunism fără să ne dăm seama. Democrația este o sarcină colectivă, de care trebuie să fim alături oricât de tinere sau în vârstă am fi.
Provocarea autocunoașterii
De ce credeți că un film despre comunism este primit atât de bine în străinătate?
Este posibil să vedem surprize. Ar putea fi ca străinii să știe mai multe despre noi decât noi despre noi înșine. Noi trăiam sub umbrela comunismului, știam ce nu aveam. Dar nu ne puneam întrebări despre de ce aveam doar zece minute desene animate în weekend.
Cât de dificilă este realizarea filmelor istorice astăzi, având în vedere influența corectitudinii politice ?
Dacă este un film istoric, trebuie să fie realist. Trebuie să te apropii de documentar. Vezi și Gelu, care ridica cureaua pentru a-l certa pe acel copil. Era o realitate din acele vremuri. Bineînțeles că bătaia nu este bună, dar nu e subiectul principal al filmului.
Pe de altă parte, există persoane extrem de exigente care pretind prezentarea integrală a tot ceea ce s-a întâmplat, o necesitate a corectitudinii politice…
Psihoza asta nu a ajuns încă la noi atât de acut. Mai exista filme precum „Aferim”, pentru exemplu. Nu am ajuns să dărâmăm statui din cauza unor aspecte istorice.
Jocul libertății
Ce ați resimțit în acea perioadă a Revoluției, la 35 de ani de la acel eveniment istoric?
Eram copil, aveam 12 ani. Aveam alte priorități. Eram la Târgoviște — un oraș mic, dar important, unde a fost executat Ceaușescu. Bunica mea locuia aproape de locul unde se antrenau soldații.
În familie sau printre cei apropiați a existat teamă din cauza informațiilor false transmise la televizor?
Nu doar la televizor. Circulau mesaje de acest gen prin oraș. Pentru a ne proteja, am fost ținute în casă de către familii.
În film exista o replică simplă, dar foarte profundă: „La Timișoara se trage în ei pentru o strigătură „huo”“. Despre ce înseamnă libertatea în viziunea dumneavoastră?
Libertatea de gândire nu poate fi luată de nimeni, indiferent de sistem. Este nevoie de libertatea de a vorbi, de a acționa, fără teamă, cu riscul de a fi respins sau de a eșua.