Ion Bogdan Codorean este medic primar ortoped și traumatolog, doctor în medicină specializat în traumatologia sportivă. Codorean se axează în special pe tratamentul leziunilor sportive: rupture de ligament și menisc, precum și leziuni ale umărului, genunchiului și șoldului, fiind unul dintre cei mai recunoscuți medici ortopezi sportivi din România.
Invitat la emisiunea „Prietenii lui Ovidiu”, Dr. Codorean a vorbit despre modul în care percepe fenomenul sportiv și despre activitatea din jurul acestuia.
Fost medic al echipei Steaua, fost director al Secției Clinice de Ortopedie și Traumatologie din cadrul Spitalului Universitar de Urgență Militar Central „Dr. Carol Davila” și președinte al Societății Române de Artroscopie și Traumatologie Sportivă, dr. Codorean împărtășește experiențe din anii petrecuți pe terenurile de antrenament din Ghencea și din culisele sălilor de operații.
Medicul Ionuț Codorean: „Mulți fotbaliști se operează azi, iar aceștia doresc să revină rapid în teren. Nu se poate!”
– Ionuț, cum ai ajuns să te specializezi în medicina sportivă și traumatologia ortopedică?
– Am practicat fotbal până la vârsta de 17 ani. Când am decis să renunț, deoarece nu puteam să combin activitatea sportivă cu studiile de medicină, am realizat că performanța în fotbal necesită timp și dedicare și am ales să continui pe calea medicinii.Jucam pe postul de extreme dreapta.
– Fiind fiu de profesor universitar de medicină și fotbalist… e mai dificil.
– Da, pentru mine a fost mai dificil. Am înțeles că nu voi ajunge la performanță de nivel mare, mai ales că juca Lăcătuș pe același post. Am decis să mă dedic studiilor pentru a putea intra la facultate. Imediat după absolvire, în perioada de stagiu, am fost medic în cadrul unei echipe de juniori, unde jucau Neșu, Tamaș și alți jucători din generația 1983. Ulterior, am trecut la Steaua. Începutul a fost cu echipa națională de juniori, apoi la Steaua, după care am ales să lucrez separat de echipă.
– Mai frecventezi acum meciurile?
– Nu am fost de un an, deoarece programul meu de lucru include consultații și intervenții chirurgicale.
– Tatăl tău regretă decizia ta de a renunța la fotbal?
– Nu îmi amintesc dacă a avut vreo opinie negativă, dar știu că niciodată nu m-a influențat în deciziile mele. I-am comunicat doar: „Tată, mă las de fotbal”. Îmi dau seama cât de dificil este să renunți la carieră, un sentiment pe care l-au trăit mulți fotbaliști.
– Un moment decisiv. Ca fost fotbalist, ai avut o anumită apropiere sufletească față de jucători.
– Da, este crucial să înțelegi provocările lor, obiectivele și dorința de a reveni rapid în teren. Acest lucru îmi permite să le explic anumite etape ale recuperării și să îi ajut să înțeleagă faptul că evitarea etapelor naturale de vindecare poate agrava situația.
– Corect, e important.
– Da, pentru că promisiunea de a reveni în trei luni nu este realistă, de obicei recuperarea durează minimum șase până la opt luni, ceea ce uneori creează conflicte în mintea sportivilor, pe care trebuie să le gestionez.
– După cariera de jucător, ai ales medicina. Mai resimți nostalgie dacă ai fi rămas fotbalist?
– E o senzație comună. Oricine a practicat fotbal crede că ar fi fost mai bun decât actualii jucători. Nu regret, deoarece colegii mei nu au atins nivelul internațional sau nu au jucat în străinătate, dar au atins performanțe mai modeste.
– Cine este cel mai cunoscut coleg de-ai tăi?
– Cred că Paul Ștefănescu, care a jucat la FC Național, și Dumitru Ene, care a evoluat la Chindia și Foresta. Nu regret, pentru că probabil și eu puteam ajunge acolo.
„I-am înțeles anumite pretenții lui Victor Pițurcă! Nu eram prieteni, dar am avut o colaborare foarte bună”
– La Steaua, când ai debutat?
– În timpul stagiului de rezidențiat și la începutul activității mele, am colaborat cu echipa. După un timp, am rămas doar la spital din cauza programului încărcat. Era foarte solicitant să îmbin cele două activități: acela de medic și componenta de antrenament al echipei.
– Perioada 2000–2002.
– Am lucrat cu Victor Pițurcă și Ilie Olaroiu. Oli mă lăsa să merg la spital și să revin, în timp ce Pițurcă nu era de acord, dorind să fiu dedicat exclusiv echipei. A fost dificil să-i câștig încrederea, mai ales că eu mă bazam pe experiența medicului Pompiliu Popescu, consultându-l pentru situații complexe. La început, și el venea frecvent la teren, pentru că era un specialist de încredere pentru probleme mai mari, dar în acea vreme, medicina sportivă în România era încă în dezvoltare, cu diagnostice mai greu de stabilit pentru accidentări sportive.
– Pompiliu Popescu a fost conducătorul medical al Federației pentru mult timp, similar cu poziția pe care o ai tu acum?
– Da, a fost medicul principal pentru problemele sportive din acea perioadă, ajutându-mă mult. La început, pentru probleme complexe, îl consultam și l-am sprijinit în cariera mea, iar la internări, el era cel ce rezolva situațiile cele mai grele, deși și medicina era mai limitată în acea vreme.
– Ai avut o relație bună cu Pițurcă?
– Da, deși aveam o diferență de vârstă, am avut o colaborare fluidă, am discutat și i-am adus sugestii pentru anumite proceduri. Între mine și el a fost o relație profesională de respect reciproc, chiar dacă nu am fost prieteni apropiați.
– Cu jucătorii, cine a rămas mai apropiat?
– Mulți, precum Laurențiu Roșu, Ciocoiu, Miu – cu toții au aproape același respect reciproc. Chiar și cu cei ca Jean Vlădoiu, Erik Lincar, Mirel Rădoi și Sorin Paraschiv, sunt în relații bune. Sunt nașul fiului meu și ne întâlnim frecvent.
– Mirel Rădoi are o personalitate devinistică.
– Experiența mea a fost pozitivă, colaborarea cu el a fost bună, și de la el am învățat despre disciplina și revenirea în teren.
„Perioada la Forban cu Steaua – condiții dificile”
– Cum a fost antrenamentul la Forban?
– La început, era extrem de greu – nu puteam ridica capul din pat din cauza vântului. În 2001, s-au îmbunătățit condițiile, cu izolarea și înzierarea, dar antrenamentele erau extrem de solicitante. Dimineața, la ora 7:20, eram în zăpadă pentru antrenament, cu lotul de 35 de jucători. Puțini se întorceau fără probleme, iar unele dureri necesitau tratament.
– Ai fost șef de secție la Spitalul Militar Central, dar ai decis să demisionezi. De ce?
– Una dintre cauze a fost de sănătate. Programul imprevizibil și solicitant, cu intervenții în ore târzii, m-au epuizat. Într-o perioadă, practic nu aveam timp pentru familie, ceea ce m-a determinat să renunț.
– Ai avut grad militar?
– Da, eram colonel, dar am ales să mă retrag din activitate pentru a avea timp pentru familie.
– Pensia te asigură deja?
– Sperăm, dar nu pot spune cu certitudine.
– De ce ai renunțat atât de devreme?
– Pentru că nu îmi mai permiteam să fiu alături de fiicele mele, iar ritmul intens din carieră m-a epuizat după câțiva ani de activitate susținută.
„Practica medicină ortopedică: intervenții frecvente pentru genunchi, umăr, gleznă”
– Care a fost primul caz pe care l-ai tratat?
– Probabil Gyuszi Balint, atunci la Unirea Urziceni, care a suferit o ruptură de ligament încrucișat. Recent, l-am operat la genunchiul opus. Meniscul poate fi și el rupt independent de sport, fiind o accidentare comună, nu necesită neapărat performanță sportivă pentru a surveni.
– Cel mai recent pacient operat?
– Andrei Borza, cu fractură la picior.
– Specializarea ta este în traumatologia sportivă.
– Da, efectuez numeroase intervenții la genunchi, umăr, gleznă. Fracturile rezultate din accidente sportive sau nu sunt aspecte de bază în ortopedie: orice ortoped trebuie să știe să trateze fracturile, indiferent dacă sunt sportive sau izolate.
– Care sunt cele mai frecvente intervenții?
– Operatii de reconstrucție a ligamentelor încrucișate, artroscopic pentru menisc și cartilaj, precum și alte proceduri complexe pentru problema ligamentelor, țesuturilor moi sau fracturilor via urgență.
„Peste 2.000 de operații de ligament încrucișat realizate”
– Care a fost cea mai dificilă intervenție?
– Cele pentru ligamentele încrucișate, mai ales dacă sunt implicate și leziuni ale meniscului sau cartilajului. Uneori, realizarea acestei proceduri poate dura între 45 de minute și o oră, în funcție de complexitatea cazului.
– Procedeurs obișnuit?
– Da, în mod standard, operația de reconstrucție a ligamentului încrucișat durează aproximativ 45 de minute, însă dacă există și alte leziuni concomitente, timpul de intervenție crește. În timpul operației, se repara și meniscul, cel mult fiind nevoie să fie refăcut dacă nu se poate salva.
– Câte astfel de operații ai efectuat până acum?
– Undeva peste 2.000, poate chiar mai mult.
„Am tratat cu succes peste 2.000 de cazuri de rupture de ligament încrucișat”
– Care a fost cel mai problematic pacient?
– În cazul ligamentelor încrucișate, anumiți sportivi au avut nevoie de intervenții repetate din cauza recidivelor sau leziunilor complicate. În special, cazul lui Gabi Tamaș, cu o problemă foarte dificilă, m-a împiedicat să merg mai departe la fel de ușor.
– Se observă diferențe între tratamentul sportivilor de sex feminin și cel al celor de sex masculin?
– În general, sportivii motivați și cu obiective clare răspund mai bine la recuperare. Cei lipsiți de determinare sau cu obiective neclare tind să întârzie procesul de vindecare. Însă, la nivel înalt, ambii au motivație pentru revenire rapidă.
– Exemple de sportivi cu recuperare exemplară?
– Gabi Tamaș și-a revenit spectaculos, fiind înapoi pe teren în câteva luni, deși recomandările erau de cel puțin șase-opt luni. La fel, și alți sportivi, precum Panțîru, au avut probleme grave, dar au reușit recuperări rapide cu condiția respectării etapelor de refacere.
„Se folosesc tendoane proprii pentru reconstrucția ligamentelor”
– Ai avut uneori eșecuri?
– În medicină, orice intervenție poate avea complicații, dar nu consider că am eșuat în mod semnificativ. De exemplu, ligamentul reconstruit poate să nu se prindă sau să se rupă dacă grefonul nu se integrează corect. Se folosesc tendoane din propriul pacient, precum tendonul rotulian sau ischiogambierii, pentru a fi reconstituit ligamentul.
– Cum funcționează grefonul?
– Tendoanele prelevate sunt implantate în genunchi și, cu timpul, se integrează și devin ligamente funcționale. Procesul necesită răbdare, periodă de recuperare și monitorizare pentru a evita eșecul sau re-ruptura.
– Câte intervenții de reconstrucție a ligamentelor ai realizat?
– Peste 2.000 de cazuri, probabil chiar mai mult, fiind una dintre cele mai frecventate intervenții în traumatologia sportivă.
„Recuperarea sportivilor: exemple de succes”
– Care a fost cea mai dificilă intervenție?
– A fost vorba despre cazuri cu leziuni multiple, cum ar fi rupturi complexe sau recidive, precum în cazul lui Gabi Tamaș, unde recuperarea a fost extrem de dificilă, însă rezultatele au fost satisfăcătoare datorită muncii și disciplinării pacientului.
– Cum e cu recuperarea sportivilor de performanță?
– Aceștia au planificată și monitorizată o recuperare strictă, urmând toate pașii pentru a reveni în competiție în cel mai scurt timp și în condiții corecte.