Lunea, la 6 dimineața. Mă trezesc mult înainte de ceas. Tocmai m-am întors din vacanță și sunt epuizat, dar corpul nu-mi dă pace. Ziua a început cu o neliniște și o agitație, moștenite din ultima zi a călătoriei, petrecută mai mult în gânduri decât pe plajă, după ce te-am văzut asumându-ți un nou rol.
Șase luni de oboseală și gol sufletesc. Cum am ajuns aici? Era o vreme când credeam că am totul, fără să caut ceva anume. Totul venea firesc. Aveam 26 de ani, iar tu 24. Eram doar noi doi împotriva lumii.
Acum caut semne de claritate în detalii, încercând să înțeleg lucruri de neînțeles. Încerc să dau sens zâmbetului tău din ultima întâlnire sau cât de strâns m-ai îmbrățișat când ne-am reunit la cabana lui Paul. Nici nu îți poți imagina prin ce am trecut atunci, văzându-te atât de aproape și simțindu-te totuși atât de departe. Sau cât de greu mi-a fost să construiesc un zâmbet pe buze la întoarcerea în București.
Am mai fost împreună la cabană, dar de această dată ne-am întors acasă cu mașini separate. Dar cel mai greu era să nu știu prin ce treci.
Și totuși, îmbrățișarea de rămas bun de la cabană a fost ultimul moment când am simțit prezența ta. Un fel de „Hei, să știi că sufletul meu încă tremura când se apropia de al tău, un ecou.”
Al tău ce spune? Niciun răspuns.
E greu de crezut că, nu demult, ne râdeam goi în pat, ținându-ne unul pe altul, și acum ne îmbrăcăm în politețuri, încercând stângaci să fim prieteni. Sunt zile în care acest costum mă strânge, dar ce pot face? Să mă mai dezgolești în fața ta, în timp ce tu adaugi și alte straturi?
În urmă cu 4 ani, mi-a trebuit mult curaj să te iau de mână la festival, unde te-am recunoscut, și să îți propun o plimbare departe de aglomerație. Mai vorbisem cu luni în urmă, jumătate de zi, pe o aplicație de întâlniri. Atunci ai fost indiferentă la complimentele mele, lucru care nu m-a surprins. Nu căutam ceva profund.
Și totuși, m-am entuziasmat când mi-ai spus că una dintre fotografiile tale era de la un concert Golan și am început să caut următorul. Am fost nerăbdător și te-am invitat la ceva ce n-am descoperit decât odată cu tine că n-a fost Golan. O greșeală pe care ai conștientizat-o fără ezitare și ai decis împreună să punem capăt tuturor, înainte de început.
Totuși, în vara aceea, Golan trebuia să își lanseze albumul la Summer Well, iar eu aveam deja bilet. Care erau șansele să ne reîntâlnim cu o lună înainte, la un festival din Piatra Craiului, fără semnal la telefon? Când te-am văzut, am știut că e momentul să îmi răscumpăr greșeala.
Dar tu nu te-ai lăsat copleșită de gestul meu. La urma urmei, eram doar un străin care îți propunea să îl însoțești la un alt festival.
Dar eu simțeam că te cunosc de o viață. Aveai o delicatețe aparte, o prezență care lumina încăperea fără efort. Zâmbetul tău m-a cucerit complet, iar căldura cu care interacționezi cu oamenii este contagioasă.
Așa că, când am văzut două stele căzătoare în ultima noapte la Piatra Craiului, mi-am dorit să fim fericiți împreună pentru tot restul vieții.
Probabil că am greșit ceva sau dorința nu a știut la ce să se îndrepte, căci nu s-a împlinit complet.
„Timpul se oprea în loc când te surprindeam zâmbind”. Asta spuneam pe bilețelul pe care ți l-am lăsat, în buzunarul rochiei, după prima noastră întâlnire, la scurt timp după excursia în munte. Încă zâmbesc când îmi aduc aminte cât de stângaci am încercat să te sărut pe obraz, înainte să pleci, reușind să te ating pe ureche. Mi-ai scris din taxi, că ai regrețat că nu te-ai întors pentru un sărut. Ți-am răspuns să păstrezi momentul pentru data viitoare.
Nu m-am mai grăbit. Simțeam că vom avea tot timpul din lume.
Nu am ajuns la concertul Golan. Nici atunci, nici în cei trei ani și jumătate de atunci, deși ne-am propus. Începusem să glumim despre asta, povestind cum am făcut cunoștință – poate că scopul nu a fost niciodată să ajungem la concertul Golan, poate a fost să rămânem împreună.
Între timp, ne-am creat propriile aventuri cu scopul declarat de a „opri timpul”, așa cum făceam în fiecare an de ziua mea când plecam în excursii doar noi doi. M-ai învățat să iubesc ca niciodată. Astfel, m-am învățat și pe mine să mă iubesc.
Patru ani mai târziu, timpul s-a oprit din nou de două ori, dar de fiecare dată mi-a strâns inima în loc să o deschidă.