Ori de câte ori o infracțiune gravă captează atenția publicului, autoritățile române reacționează reflex, aproape instinctiv: înăspresc pedeapselor, elimină individualizarea sancțiunilor și reduc vârsta răspunderii penale. Această reacție nu este una rațională, ci una emoțională. Este un instinct primar de apărare simbolică, prin care statul își reafirmă autoritatea nu atât în fața infractorilor, ci în fața societății indignate, explică Ioan Durnescu, profesor universitar la Facultatea de Sociologie a Universității București.
- Un adolescent de 15 ani din Cenei, Timiș, a fost victima unei crime, iar principalii suspecți sunt trei tineri – doi de 15 ani și unul de 13. Unul dintre băieții de 15 ani este acuzat că a ucis, împreună cu minorul de 13 ani, prietenul lor, lovindu-l cu toporița și cu cuțitul. Cei doi l-au chemat apoi pe celălalt adolescent de 15 ani pentru a-i ajuta să ascundă cadavrul; i-au dat foc și l-au îngropat într-o grădină.
Ioan Durnescu, conferențiar doctor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din Universitatea București, afirmă într-un articol publicat astăzi că, în astfel de cazuri, „politica penală devine un spectacol moral, iar legislația, un decor menit să transmită mesajul: «Am făcut ceva»”.
Așa a fost adoptată și Legea Anastasia, care exclude suspendarea executării pedepsei în anumite situații de ucidere din culpă în context rutier. Pedepsele pentru infracțiuni sexuale cu minori au fost, de asemenea, sporite. Reapare ciclic ideea reducerea vârstei răspunderii penale, invocată după fiecare crimă comisă de un adolescent. În aceste cazuri, reacția autorităților este rapidă, simplistă și previzibilă, dar și ineficientă.
„Statul pedepsește mai sever nu pentru eficiență, ci pentru a arăta», afirmă specialiștii
Literatura științifică în domeniul criminalisticii arată de peste patru decenii că înăsprescerea pedepselor nu reduce în mod semnificativ criminalitatea. Certitudinea sancțiunii influențează mai mult decât severitatea acesteia, iar pentru cele mai grave infracțiuni, în special cele comise sub impuls emoțional, influențate de grup sau din cauza imaturității cognitive, calculul rațional al pedepsei este aproape inexistent.
În esență, statul impune pedepse mai dure nu pentru că acestea funcționează, ci pentru că sunt eficiente în comunicare. Legea devine un instrument de manifestare publică, nu un mijloc de prevenție. Garland descrie această situație ca parte a „culturii controlului”, unde politica penală răspunde fricilor sociale, nu realităților verificabile. Scandalul social cere represalii simbolice, iar statul le oferă sub formă de legi mai aspre. Este un mecanism similar cu „pâine și circ”.
„Dacă trendul actual continuă, societatea se va diviza în două mari categorii”
Cazul recent din județul Timiș – în care trei adolescenți, cu vârste de 13 și 15 ani, au ucis și incendiat un tânăr de 15 ani – a reactivat cererile pentru reducerea vârstei răspunderii penale. Argumentul este intuitiv: dacă minorii ar răspunde penal mai devreme, astfel de acte ar fi prevenite. Însă, datele științifice contrazic această idee.
De exemplu, doi dintre autori aveau deja 15 ani, aflându-se în pragul răspunderii penale. Prezența acestei răspunderi nu a avut efect preventiv. Din perspectivă psihologică, adolescenții au un control executiv incomplet, sunt mai senzibili la influența de grup și evaluează riscurile în mod subiectiv. A cere ca legislația penală să compenseze aceste limite neurocognitive nu este doar nerealist, ci și intelectual lipsit de onestitate.
Studiile comparate arată că sistemele care tratează minorii ca adulți cresc ratele de recidivă, nu le reduc. Contactul precoce cu sistemul penitenciar întărește identitatea infracțională și slăbește legăturile sociale sănătoase. În plus, statul rezolvă problema agresorilor juvenile creând, ilegal și costisitor, infractori adulți mai prolifici.
România înregistrează peste 25.000 de persoane private de libertate, adică aproximativ 125 de deținuți la 100.000 de locuitori. Deși nu este record european, această cifră evidențiază dependența de sistemul penitenciar ca soluție universală pentru probleme sociale. Dacă această direcție va continua, societatea se va împărți în două clipe: unii după gratii, alții în poziția celor care le păzesc.
Această tendință nu este o figură de stil. Wacquant descrie exact acest proces în societățile în care sistemul penal gestionează eșecurile sociale precum sărăcia, excluziunea, abandonul școlar și violența comunitară. În lipsa investițiilor în prevenție, autoritățile preferă ziduri, garduri și uniforme.
Ce nu face statul (și ar trebui să facă)
Problema esențială nu constă în lipsa legilor dure, ci în absența mecanismelor eficiente de prevenție timpurie.
În cazul violenței juvenile, cercetările indică factori de risc clar definitivi: conflicte nesoluționate în școli, medii familiale disfuncționale, modele nepotrivite în familie, consum de substanțe, segregare comunitară, lipsa serviciilor de sănătate mintală, precum și absența activităților constructive pentru timp liber.
Investițiile recomandate pentru autorități includ:
- mecanisme eficiente de identificare precoce a conflictelor în școală (mediere, consiliere psihologică reală);
- centre comunitare în zone vulnerabile, care oferă activități structurate și sprijin social;
- intervenții familiale bazate pe dovezi științifice;
- programe de justiție restaurativă pentru prevenirea dezvoltării identității infracționale.
Aceste soluții sunt binecunoscute, dovedite și eficiente. Totuși, nu sunt spectaculoase și nu oferă satisfacție instantanee. Sunt lente, costisitoare și mai puțin populare politic, însă sunt cele pe care un stat solid ar trebui să le adopte.
„Legislația de moment favorizează scandalul”
Statul ar trebui să fie un agent de autocontrol instituțional, nu un validator al furiei publice. Rolul său nu este să reacționeze impulsiv, ci să modeleze reacțiile sociale prin politici raționale și eficiente. În loc să educe, statul pedepsește. În loc să prevină, răspunde. În loc să construiască, înăspreste legislația.
Legislația de moment este simplificată. Politica penală bazată pe dovezi este complexă. Diferența dintre acestea evidențiază diferența între un stat nervos și un stat responsabil.
Acest text a fost inițial publicat pe platforma Contributors.ro.