„The House of Dynamite”, recent disponibil pe Netflix, mi-a amintit de „Melancholia” (2011) în regia lui Lars von Trier, un film care intră în categoria peliculelor apocaliptice, deși nu abordează teme nucleare sau politice. Fiind o comparație între planeta ucigașă și depresie, filmul prezintă sfârșitul lumii ca pe un spectacol de o frumusețe tragică.
Regizoarea Kathryn Bigelow și scenaristul Noah Oppenheim au folosit un procedeu narativ inspirat de Akira Kurosawa în „Rashomon” (1950), prezentând același eveniment (cele ultime 18 minute înainte de impactul unei rachete nucleare necunoscute spre SUA) din patru perspective diferite – fără a arăta catastrofa în detaliu. Lars von Trier transformă apocalipsa lui existențială într-o grandioasă reprezentație care either prefațează sau încheie filmul.
Planeta albastră denumită Melancholia, despre care se știe că va trece pe lângă Pământ, nu preocupă invitații adunați într-un castel de lux pentru a sărbători pe Justine (Kirsten Dunst) și Michael (Alexander Skarsgård), recent uniți în căsătorie.
Dar traiectoria planetei se dovedește greșită inițial, fiind tot mai aproape de Pământ și devenind tot mai mare.
Justine conștientizează că planeta vine spre ei
Ea suferă de ceea ce în trecut era numită melancolie – adică depresie, cea mai frecventă tulburare psihică a zilelor noastre. Poate și de hipersensibilitate, deoarece îi rezonează cu ceea ce Elisabeta, împărăteasa Austriei (Sissi), spunea în filmul biografic „Corset” (2022): „Nu am nimic de care să mă agaț în afară de mine, iar asta îmi cere un efort incredibil”.
Justine face eforturi să fie normală (probabil a tot auzit reproșul: „Ceva e în neregulă cu tine”), dar este prea conștientă de situație. În fond, depresia înseamnă să știi că, la scară planetară, totul e neînsemnat.
Alliculele de care ne agățăm – familia, cariera, iubirea, finanțele, hobby-urile, trecutul, idealurile înalte, viciile – toate încearcă să ne distragă atenția de la adevărul fundamental: totul este efemer. Toate sunt iluzii.
„Nimic nu are importanță: o descoperire excepțională, și totuși, nimeni nu știa cum să profite de ea”, nota Emil Cioran în „Demiurgul rău”, iar Justine spune surorii sale, Claire (Charlotte Gainsbourg): „Suntem singuri. Viața există doar pe Pământ, și nu pentru mult timp”.
Este interesant că apropierea planetei o echilibrează pe Justine, în timp ce ceilalți o aruncă în disperare.
Cine anticipă și face față nenorocirilor avansat e conștient de situație
Persoanele anxioase se consumă analizând toate scenariile negative, iar dacă o catastrofă se produce, le prinde epuizate de stres, fără resurse pentru a se lupta. În schimb, dacă acceptă inevitabilul, nimic nu-i mai sperie. Justine îi spune lui Claire: „Dacă crezi că mă tem de o planetă, chiar ești naivă”.
Nu e plăcut să te torturezi anticipând, ci mai degrabă e chinuitor. (Un exemplu ilustrativ: povestirea lui Creangă despre drobul de sare, „Prostia omenească”, poate ajuta pe cei care au dificultăți în a-și controla anxietatea.)
Justine și Claire provin dintr-o familie disfuncțională, cu o mamă dominatoare (Charlotte Rampling) și un tată absent (John Hurt). Prima parte a filmului este dedicată petrecerii de după nuntă – un fiasco, deoarece nimeni nu poate fi el însuși prea mult timp. Măștile cad treptat.
Mama devine agresivă, Claire insistă pe control, iar soțul ei (Kiefer Sutherland), bogat și pasiv-agresiv, se comportă indiferent. Doar mirele pare banal de normal. Frica de apropierea planetei nu găsește înțelegere în niciunul dintre ei.
Toți consideră că trebuie să fie fericiți
În partea a doua a filmului, câteva zile mai târziu, starea depresivă a Justinei s-a intensificat (nu mai iese din casă, nu se spală etc.). Nu pentru că mariajul s-a destrămat, ci pentru că acesta este aspectul bolii. Totuși, apropierea implacabilă a planetei o face să devină oarecum normală și aproape senină, deoarece știe că nimic nu poate fi schimbat.
Claire vrea să controleze și sfârșitul lumii. După organizarea nunții lui Justine, când află că Melancholia va distruge Pământul, își schițează mental un scenariu optimist pentru a întâmpina apocalipsa ca pe un foc de artificii: sorbind un pahar de vin pe terasă, alături de sora sa.
Sfârșitul care deschide spre altceva
Puțin forțat (dar nu atât de mult dacă ne gândim la dorința de control a lui Claire), „Melancholia” poate simboliza, în abstracție, distrugerea necesară pentru a construi ceva nou. La o schimbare de paradigmă personală.
„Noaptea întunecată a sufletului”, așa cum o numea Sfântul Ioan al Crucii, referindu-se la deconectarea de divinitate și sentimentul de pustire sau disperare, poate fi o etapă apocaliptică, întrucât toate structurile cad, lăsându-te fără ancore. Însă distrugerea e doar începutul pentru o evoluție superioară, având nevoie de teren fertil.
Când lași viața să curgă fără control
Printre lucrurile care trebuie renunțate, nevoia de control reprezintă cea mai mare problemă.
Să înțelești că poți controla doar o mică parte din ceea ce ți se întâmplă și că viața constă în evenimente în mare măsură incontrolabile e ca și cum te-ai preda destinului, însă această acceptare aduce o perspectivă diferită asupra existenței. În plus, stresul se reduce considerabil dacă încetezi să încerci să controlezi totul.
Thich Nhat Hanh, călugăr budist, sublinia că gena depresiei e transmisă genetic, dar se dezvoltă în anumite condiții de mediu. El considera că medicamentele pot ajuta, dar nu sunt suficiente, și a accentuat necesitatea schimbării mediului pentru o recuperare reală.
Lars von Trier a recunoscut public că a suferit de depresie, anxietate și avea phobii. La un moment dat a spus că îi este frică de orice, în afară de a realiza filme, și că mult timp a tratat atacurile de panică cu alcool.
Recunoașterea problemelor e primul pas spre vindecare. Următorul constă în a-ți expune vulnerabilitatea – fie prin creație artistică, muzică, scris, tâmplărie sau orice alt domeniu în care să nu fugi de suferință.
Dacă suferi de agorafobie, nu e recomandat să stai în casă, ci să te expui treptat fricii, pentru a o depăși. Același principiu se aplică pentru teama de avioane sau de întâlniri sociale, în cazul anxietății sau fobiilor sociale.
Pentru depresie, e indicat să consulți un specialist pentru consiliere și sprijin temporar. Unele dificultăți nu pot fi depășite singur, iar această vulnerabilitate nu reduce din forța ta.
De pildă, dacă ai trecut printr-o perioadă depresivă, știai că și actorii, precum Kirsten Dunst, au experimentat stări similare. Aceasta explică autenticitatea personajului interpretat de ea.
Percepția depresiei de către cel care o trăiește
Lars von Trier nu a mai făcut lungmetraje din 2018, de la „The House That Jack Built”, iar în televiziune nu a lucrat din 2022, când a finalizat a treia parte a serialului „The Kingdom”. În interviuri din 2018 afirma că nu mai are aceeași energie, iar la începutul anului s-a internat într-o unitate pentru persoane cu Parkinson, boală diagnosticată public în 2022, la 66 de ani.
Modelul artistului care nu își poate controla demonii a fost ilustrat de trilogia sa despre depresie („Nyphomaniac”, „Melancholia”, „Antichrist”), în care vorbește despre sine prin personaje feminine. În ciuda faptului că unele actrițe s-au plâns de modul de abordare, filmograful a transmis o imagine autentică despre percepția deznădejdii: nu despre un sfârșit de lume exterior, ci despre dificultățile de a trăi pe propria planetă.
În mai 2021, BBC a condus un articol intitulat „Este ‘Melancholia’ cel mai impresionant film despre depresie realizat vreodată?”, în care participanți diagnosticați cu depresie au discutat impactul impactului filmului în propria lor experiență. Discuția subliniază că filmul refuză să minimalizeze suferința și explică motivația pentru care a devenit un simbol pentru cei care trăiesc această condiție.
Una dintre persoane, sub pseudonim Julie, a relatat că, după vizionare, a realizat cât de mult a evoluat în timp – a fost căsătorită în același castel și a avut stări similare lui Justine; în momente de deznădejde totală, a dorit doar să simtă altceva și a fost impulsionată de această nevoie.
Alți spectatori au remarcat că filmul surprinde, fără explicații, cum depresia poate deveni o prezență constantă, afectând întregul nostru corp și minte, chiar și atunci când aparent totul merge bine.
Depresia nu este determinată de fericire sau nefericire
Unii internați în această condiție povestesc cum, în perioadele dificile, uneori se simțeau ca Justine: ca și când ar încerca să tragă fâșii de lână grele prin picioare. Un exemplu: „Șase emailuri, toate insurmontabile. Când mă simțeam bine, răspundeam rapid. Dar atunci când mă simțeam rău, totul părea să-mi copleșească viața”.
Deși au existat controverse despre opiniile personale ale lui von Trier, filmul „Melancholia” a contribuit la deschiderea și acceptarea generală a depresiei în societate. Disponibilitatea pe Netflix a făcut să ajungă la un public mai larg și să sporească empatia față de cei afectați.
Depresia nu depinde de nivelul de fericire sau de situația materială, nici de existența unui eveniment traumatic, precum deces sau divorț. Se poate manifesta în mod diferit, în funcție de genetică, biochimie, hormoni, stres, singurătate sau boli grave.
Nimeni nu e imun la depresie, chiar dacă nu toate persoanele trec prin ea. Ceea ce contează este să recunoști semnele și să acționezi pentru a te simți mai bine.
Primul pas e să identifici simptomele. În cazul meu, acțiunea realizată recent – remarca lui Jamie Graham despre incărcăturile de e-mail – m-a făcut să conștientizez că trec printr-o mică perioadă depresivă. Deși sunt rezistentă, anumite situații m-au copleșit în ultima vreme. Uneori, chiar și activitățile simple par extrem de grele.
„Melancholia” m-a ajutat să-mi dau seama și să-mi mobilizez resursele. Subconștientul nostru ne sprijină pe fiecare în felul său. Fiți atenți la instincte, la filmele care vă atrag, la prietenii pe care simțiți că trebuie să-i sunați – pot avea un mesaj pentru voi.