Constantin Tănase a inspirat românii prin umorul său, prin satirele și vodevilurile sale pline de haz. A demonstrat că râsul poate fi o formă de supraviețuire și de protest, chiar și în vremuri dificile, indiferent de război sau cenzură.
Ultima imagine a lui Constantin Tănase înainte de a încetat din viață, în august 1945. FOTO Teatrul Constantin Tănase
Războiul se încheiase, aducând cu sine toate suferințele sale. Constantin Tănase a simțit nevoia de noi începuturi, de a da viață visurilor. Având experiența înființării unor trupe de teatru, a decis să construiască o bază solidă pentru viziunea sa artistică. În martie 1919, a câștigat o licitație pentru închirierea unui teren pe strada Academiei, pe care se aflau vechile scene de vară ale „Amicilor orbilor“ și „Ambasadorilor“. Proiectul era unul de amploare: a angajat arhitectul român de origine olandeză Edmond van Saanen Algi, cunoscut pentru realizări remarcabile, inclusiv pentru Palatul Telefoanelor și Palatul Academiei de Studii Economice. Lucrările erau însă presate, teatrul trebuind să fie inaugurat într-o lună, iar terenul nu era ideal: mai lung decât lat. Arhitectul a început să schițeze. Tănase l-a oprit: „Ai desenat un cărăbuș. Ce-ar fi să-i spunem «Cărăbuș»?“. Și așa i-a rămas numele teatrului.
Noul teatru de vară, dedicat revistei, avea să devină cel mai bun din București. A fost proiectat după dorințele lui Tănase: „Dar, te rog, fă astfel încât toată lumea să vadă și să audă, să nu ne înjure nimeni pentru că a dat bani ca să nu vadă sau să audă nimic“. Van Saanen a respectat toate cerințele, inclusiv pe cele legate de calitate: având în vedere lipsa tehnologiei de amplificare a vocii, a proiectat scena cu un aspect inspirat din frizele egiptene. Astfel, „Cărăbușul“ a devenit simbol al succesului.
„A fost o experiență fascinantă“
După mai puțin de patru luni, Teatrul de Vară Cărăbuș a fost inaugurat cu fast. Pe 2 iulie 1919, curtea era plină. Arhitectură, decor, balet (25 de persoane), orchestră (20 de muzicieni), cor (40 de cântăreți) – toate contribuiau la atmosfera grandioasă. Spectacolul de inaugurare a fost revista „Pisică pe orez“, cu texte de Mircea Rădulescu și Constantin Solomonescu. Chiar năsăluca cupletul „Cotoiul e pe varză, pisica-i pe orez“ a încântat publicul. Și asta a fost doar începutul, stagiunea fiind plină de comedii și satire politice.
Regizorul Mihai Zirra își amintea: „În vara anului 1919 am pășit în arena Cărăbuș și am văzut pentru prima oară o grădină cu 2.000 de locuri unde nu exista un scaun gol. Abia reușisem să mă bucur de priveliște când lumina s-a stins, a început să cânte orchestra și… cortinele s-au deschis! Momente spectaculoase, spectacol de-a dreptul. În fața mea apărea, pentru prima oară: Tănase. Prima stagiune de vară a Cărăbușului. La 11 ani, nu cred că mintea mea s-o fi confruntat cu o asemenea experiență…dar era o experiență fascinantă”.
„Cărăbușul“ activa pe timpul verii în Capitală, iar iarna organiza turnee naționale. Sălile erau pline, atrase de farmecul lui Tănase – hazul său, ochii strălucitori, nasul pronunțat, caracteristicile sale unice. Spectacolele erau remarcabile: decoruri elaborate, zeci de artiști, costume impresionante, dar, mai ales, criticile politice – niciun eveniment de actualitate nu scăpa din raza atenției lui Tănase, dealtfel, tratate cu umor.
„O figură remarcabilă” în București
Tănase urmărea mereu perfecțiunea, nu pentru faimă sau avere, ci pentru creație. În perioada interbelică, a adus în București vedete din Occident. În 1924, a invitat-o pe scena Cărăbușului pe Rigadin (Charles Prince), un artist francez, actor și cântăreț. Cei doi au interacționat pe scenă cu umor. De remarcat că, deși performanțele scenice au fost spectaculoase, Rigadin a rămas în istorie mai ales pentru filmul „Peripețiile călătoriei lui Rigadin de la Paris la București“, care a dus la dezvoltarea și popularizarea scenetei. Din păcate, pelicula s-a pierdut în timp.
Josephine Baker și faimoasa caleașcă trasă de struț. FOTO: Getty Images
De asemenea, Tănase a adus în România pe Josephine Baker, o artistă americană de music-hall, considerată de Ernest Hemingway „cea mai senzațională femeie văzută vreodată“. Onorariul ei a fost important, 100.000 lei, cel mai mare oferit vreodată de un director de teatru român. Venirea sa a fost spectaculoasă: a sosit în București cu Orient Express și s-a plimbat prin oraș într-o caleașcă trasă de un struț. Cum notează Mircea Constantinescu:… „Deodată, prin dreptul Capşei, zăresc (şi mă frec la ochi) o tânără negresă purtând pantaloni. Haida-de! O fi fenomenu-acela, cum îi zice? A, fata morgana… Nu, nu-i fata morgana, e fata tropicala…”
Interesant este că Tănase a introdus la București și cinematograful cu efecte „reliefate“. Spectatorii primeau ochelari pentru a vedea imaginile proiectate într-un mod care semăna cu tehnologia 3D a zilelor noastre.
Tănase „a surprins esența umorului uman”
În anii 1930, criza economică a afectat și teatrul, inclusiv „Cărăbușul“. Dar, publicul român a continuat să-l susțină pe Tănase și ai săi. „Năsăilă și ai lui nu le scăpa niciun subiect: promisiunile electorale, dificultățile populației, neregulile și ilegalitățile. […] Este un artist capabil să surprindă esența umorului uman”, nota Alexandru Kirițescu.
Secvență din „Visul lui Tănase” (1932). FOTO: Teatrul Constantin Tănase
Din nefericire, în 1937, teatru a suferit un incendiu care reprezenta o mare pierdere. Evenimentul a marcat un moment dificil pentru Tănase, care a fost nevoit să găsească un alt spațiu pentru spectacole. Cu toate schimbările, pasiunea și umorul său au continuat să fie o resursă de optimism.
Cenzura și provocările războiului
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, satira lui Tănase a fost cenzurată, interzisă. Situația dificilă a constrâns multe aspecte ale teatrului și numele diverșilor artiști au fost eliminate din afișe. În timpul războiului, „Cărăbușul“ a aniversat o etapă importantă. În ciuda provocărilor, Tănase și-a continuat activitatea, evocând trecutul glorios a Cărăbușului.
Aniversare cu fast a „Cărăbușului”. FOTO: Teatrul Constantin Tănase
Bombardamentele din 1944 au avut un impact devastator asupra vieții lui Tănase, asupra artelor, și a Bucureștiului. Moartea prietenului său Vasilache a fost și ea un moment tragic. După război, Tănase s-a retras la Săftica, revenind apoi în București.
Sfârșit senin
În primăvara anului 1945, activitatea teatrului s-a reluat. Dar, o boală l-a lovit, ducând treptat la o stare gravă. În zorii zilei de 29 august 1945, Constantin Tănase ne-a părăsit, la vârsta de 65 de ani.