Cancerul afectează nu doar corpul, ci și încrederea, speranța și echilibrul. Anunțarea unui diagnostic oncologic schimbă total cursul vieții pacientului și al familiei sale. Timpul pare să se oprească, gândurile se amestecă, iar teama se instalează. Însă, psihoterapia poate deveni o ancoră de sprijin pentru pacient și apropiații săi.Alexandra Ivan, specialist în psihoterapie la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, oferă sfaturi utile pentru cei care traversează această experiență dificilă.
Evaluațiile realizate în secțiile de oncologie și îngrijiri paliative indică faptul că, dincolo de suferința fizică, mulți pacienți se confruntă cu anxietate și depresie. Astfel, intervenția psihologică precoce devine o componentă esențială în procesul de tratament și recuperare. În studii variate, prevalența anxietății în rândul pacienților cu cancer avansat variază între 11% și 63%, în timp ce depresia afectează între 8% și 77%. „Când primești un diagnostic oncologic, lumea pare că se oprește pentru o clipă. Psihoterapia oferă un cadru sigur în care poți exprima totul — frica, furia, neputința, rușinea, vinovăția, iar rolul meu este să ajut pacientul să respire adânc, să-și regăsească echilibrul și sensul chiar și în situații de incertitudine, fără a se simți judecat”, spuneAlexandra Ivan, specialist în psihoterapie.
Etapa diagnosticării: când frica are nevoie de o ascultare atentă
Pacienții recent diagnosticați cu cancer, aflați în perioada de adaptare la boală, precum și cei cu nivel redus de funcționalitate sau vârstnici, sunt cei mai predispuși la manifestări de anxietate și depresie. Momentul descoperirii diagnosticului reprezintă, adesea, un șoc: „Fiecare reacționează diferit. Unii se închid complet, alții vorbesc continuu, ca să alunge realitatea cuvintele. Mulți afirmă «Nu pot să cred că mi se întâmplă mie». Este o reacție de protecție. Corpul și mintea au nevoie de timp pentru a procesa ceea ce se întâmplă”, explică psihoterapeuta.
Un exemplu ilustrativ oferit de Alexandra Ivan îl reprezintă o femeie care, la prima ședință de terapie, a spus: „Nu vreau să plâng. Dacă încep, nu mă mai opresc. Eu trebuia să mor deja de câteva luni. Sunt în fază terminală.”
În primele săptămâni, s-a dus o luptă între dorința de a controla totul și nevoia de a simți, a precizat specialistul. „Când, în cele din urmă, și-a permis să plângă, a avut o eliberare profundă. Acolo a început, de fapt, vindecarea emoțională”, adaugă Alexandra Ivan.
Cu cât persoana este mai tânără, cu atât reacționează mai intensiv. Un studiu comparativ al reacțiilor emoționale în funcție de vârstă a confirmat că tinerii sub 50 de ani manifestă mai mult stres și anxietate în faza de diagnostic, comparativ cu persoanele peste 70 de ani.
Indiferent de vârstă, cea mai puternică nevoie rămâne „de a nu fi singur. De a fi însoțit prin prezență. Oamenii caută un spațiu în care pot fi văzuți și ascultați fără să fie judecați sau încurajați superficial”, a subliniat Alexandra Ivan.
Etapa tratamentului: între control și vulnerabilitate
Pe durata terapiei, pacienții se confruntă cu temeri adânci: „Teama de durere, de pierderea controlului, de a fi o povară. Mulți se tem să-și vadă familia suferind. Se întreabă «cum o să reușesc?» sau «cum va fi când nu voi mai fi?»”. În spatele acestor întrebări se află nevoia de a fi iubit și acceptat, chiar și atunci când nu mai pot „lupta””, a explicat Alexandra Ivan, pasionată de ajutorul oferit oamenilor în stare de suferință și de modul în care pot merge mai departe chiar și în schimbări radicale de viață.
„Lucrând cu pacienți oncologici, am descoperit sinceritatea rar întâlnită în alte contexte. În fața unui diagnostic atât de dificil, măștile cad, iar omul devine autentic. Psihoterapia îl ajută să-și regăsească vocea interioară. Le arată că nu trebuie să fie curajoși mereu, că este în regulă să aibă zile negre și că pot să se bazeze pe cineva fără să-și piardă demnitatea”, a menționat Alexandra Ivan.
Recuperarea și lecția despre a trăi în prezent
După tratamente, urmează deseori o perioadă paradoxală. Mulți pacienți se așteaptă la o ușurare, dar în loc, apare un gol: „Și acum, ce urmează?” Devine clar că rutina spitalului dispare, dar teama rămâne. În această etapă, sprijinul psihologic devine vital,” a menționat terapeutul.
Cei mai mulți învață treptat să trăiască din nou, fără a-și măsura existența în „luni de viață”. De exemplu, femeia care, la început, nu voia să plângă la terapie, a descoperit bucuria lucrurilor mărunte — aroma cafelei, plimbările cu fiica sa. „A învățat să trăiască prezentul, fără să-l măsoare în «luni de viață» sau «șanse de supraviețuire». Spune «azi mă simt bine» și lasă ziua următoare pentru mâine. A înțeles puterea de a fi prezent în propriul corp, în aici și acum”, povestește Alexandra Ivan.
O altă pacientă, după o intervenție radicală, nu mai voia să se privească în oglindă. „Câteva luni după operația la un sân, a venit la terapie purtând haine sport mulate și a spus zâmbind: «Am reușit să mă privesc. Nu sunt aceeași, dar tot eu sunt». A fost un moment extraordinar”, își amintește Alexandra Ivan, care a folosit și tehnici de psihodramă, exerciții cu corpul și imaginea corporală, precum și grupuri de suport pentru sprijin emoțional.
Reintegrarea: redescoperirea scopului în viață
După finalizarea tratamentelor, provocarea devine reintegrarea în viața cotidiană. „Lucrăm la reconstrucția identității, a sensului și a încrederii. Ajutăm pacienții să se reînnoade cu viața, să se bucure și să accepte schimbările. Reintegrarea reprezintă un proces, nu o revenire bruscă la ceea ce era înainte.”
Uneori, această etapă poate fi chiar mai dificilă decât tratamentul în sine: „Familiile se așteaptă ca totul să revină la normal, iar pacienții se simt neînțeleși. Boala aduce clartate dureroasă despre relații, sens și modul în care percepem viața.”
Relația cu familia, componentă a procesului de vindecare
Psihoterapia nu se limitează la pacient, ci include și familia sa. „Învăț pe aparținători să fie prezenți fără să încerce să repare totul. Uneori, cea mai sinceră dovadă de iubire e simpla prezență. Să poți rămâne lângă cineva, fără să oferi promisiuni de bine, ci doar «Sunt aici».”
Când pacientul se împacă cu sine, întreaga familie se calmează, iar discuțiile devin mai simple, centrate pe aspecte cotidiene, nu doar pe boală. Momentele de apropiere și normalitate revin treptat.
Psihoterapia – un sprijin pe termen lung
Cercetările demonstrează că vizitele regulate la psiholog nu aduc beneficii doar pe moment, ci și în timp. Terapia de grup axată pe descoperirea sensului (MCGP-CS) oferă supraviețuitorilor de cancer avantaje durabile. Studiile arată că, chiar și după doi ani de la finalizarea ședințelor, acești pacienți se simt mai bine emoțional, au mai puține semne de depresie și consideră viața lor mai valoroasă și cu un scop clar, iar aceste stări pozitive se mențin mult timp, dincolo de ședințele inițiale.
În opinia Alexandrei Ivan, psihoterapia este un proces comun, nu o soluție punctuală. „Lupta cu boala nu e o linie dreaptă. Există momente de speranță, dar și recăderi. Psihoterapia însoțește, nu dirijează. Oferă sprijin continuu, asigurând continuitate într-o realitate imprevizibilă.”
Relația umană stabilită între terapeut și pacient devine, în timp, profundă: „Pacientul se simte liber să fie sincer, fără măști — și acesta e un aspect fundamental al vindecării.”
Întrebată ce mesaj le-ar transmite celor afectați și celor apropiați, specialista răspunde simplu:
„Nu evitați frica. Permiteți-i să existe, dar nu o lăsați să conducă. Aveți încredere în puterea relațiilor și în momentele mici de bucurie. Viața, chiar și în condiții de boală, rămâne viață — și merită trăită din plin.”
Articol susținut de Regina Maria