Marți, 16 septembrie 2008, a fost „ziua de după Lehman”, marcând un moment de panică pe piețele financiare. La rezerva federală din Washington, DC, s-au luat măsuri urgente pentru a transfera sume enorme de bani către băncile centrale mondiale. Pe Wall Street, atenția s-a concentrat asupra AIG, gigantul asigurător, a cărui supraviețuire era pusă sub semnul întrebării.
În același timp, la New York, în Midtown Manhattan, avea loc deschiderea celei de-a 63-a sesiuni a Adunării Generale a ONU. Clădirea de pe strada East Forty-second nu era locul potrivit pentru a se discuta despre problemele financiare. Discuțiile nu s-au axat pe aspectele crizei bancare. „Președintele George W. Bush, al doilea vorbitor, părea deconectat de realitate, prins în agenda eșuată a președinției sale de opt ani”, notează Adam Tooze în cartea sa „Crashed.” Discursul său a abordat în principal terorismul global, trecând doar superficial peste criza financiară, descrisă ca o „problemă americană” care trebuie rezolvată de autoritățile americane, nu una globală.
La baza crizei din 2008 a stat dereglementarea pieței. Fostul președinte al FED, Allan Greenspan, a fost un susținător al dereglementării, pe care ulterior l-a criticat. „Am comis o eroare presupunând că interesul propriu al băncilor le permitea să-și protejeze eficient acționarii și capitalul.”
El a recunoscut că criza a arătat o „slăbiciune” în abordarea sa și că piețele financiare necontrolate pot avea consecințe dezastruoase.
Consecințele dereglementării au afectat profund populația.
Criza datoriilor Greciei: Guvernele se împrumută, cetățenii achită nota de plată
Criza datoriilor Greciei reprezintă un alt exemplu. Criza greacă nu a fost rezultatul împrumuturilor din 2001, ci al datoriilor acumulate între anii 1980 și 1990, când autoritățile au majorat deficitul bugetar și au contractat împrumuturi costisitoare. Anul 1980, datoria publică a Greciei era de aproximativ 25% din PIB. În zece ani, această cifră a ajuns la 80% din PIB.
Această creștere bruscă a făcut dificila gestionarea datoriilor. În 2000, datoria Greciei depășise deja 100% din PIB. Pe lângă datoria publică, Grecia avea și un sistem fiscal fragil. Teama de un nou „Lehman Brothers” a dus la intervenția „troicei” (FMI, Banca Centrală Europeană și Comisia Europeană), care a impus Greciei restricții financiare. Cetățenii au suportat costurile: măsuri dure de austeritate, inclusiv majorări de taxe (de exemplu, a TVA) și reduceri de cheltuieli publice. Aceste măsuri au vizat servicii publice pentru a asigura rambursarea datoriilor enorme ale guvernului, în mare parte pentru a salva băncile europene.
Criza economică din Argentina (1998-2002): Legarea pesoului argentinian de dolarul american
În 1920, Argentina era una dintre cele mai prospere națiuni, dar apoi a intrat într-un declin economic prelungit. Argentina se afla la pragul crizei economice din 2001. Timp de trei ani, veniturile au scăzut, șomajul a crescut, iar țara a acumulat o datorie uriașă.
În 1991, guvernul președintelui Carlos Menem a legat peso-ul argentinian de dolarul american. Un peso a fost egal cu un dolar.
Pentru a asigura populația, Menem a încurajat deschiderea de conturi în dolari americani. Dolarii ar putea fi utilizați la cumpărături. Însă, această decizie a avut dezavantaje: a făcut exporturile argentiniene foarte scumpe și importurile foarte ieftine, ducand la o stagnare a exporturilor și o creștere a importurilor.
Cu timpul, guvernul a înghețat conturile bancare, inițial pentru 90 de zile. Cetățenii nu și-au putut retrage banii. În ianuarie, peso-ul a fost devalorizat. Oamenii au pierdut majoritatea economiilor.
Pentru economiști, Argentina reprezintă un caz complex. În timpul Primului Război Mondial, Argentina era una dintre cele mai bogate țări din lume. Ulterior a intrat pe o rută de declin, care a avut consecințe severe.
Criza financiară din Islanda (2008): O criză declanșată de o mică elită
În octombrie 2008, Islanda a intrat într-o criză profundă. Prim-ministrul Geir Haarde a fost primul lider occidental care a recunoscut falimentul economic al țării.
Islanda a experimentat o perioadă de expansiune, în care cetățenii au contractat împrumuturi pentru investiții. Însă, această bogăție a fost iluzorie. Fragilitatea sistemului financiar islandez a dus la prăbușirea economică.
Islanda nu a fost implicată direct în criza creditelor subprime din Statele Unite, dar prăbușirea a generat o criză serioasă.
Islandezii, asemenea americanilor și britanicilor, și-au asumat datorii record, în baza promisiunilor exagerate ale băncilor.
Oamenii au fost convinși că pot avea ce doresc pentru ca economiile lor erau susținute de valorile acțiunilor. În anii 1990, rata șomajului în Islanda era de doar 1%.
Declinul economic a fost rezultatul deciziilor unui grup restrâns de oameni, liderii țării.
Consecințele prăbușirii economice islandeze au afectat grav populația.
Coroana islandeză a scăzut semnificativ, făcând importurile costisitoare și reducând valoarea economiilor. Hiperinflația a erodat puterea de cumpărare. Șomajul a crescut odată cu falimentarea companiilor. Mulți islandezi au avut credite în valute străine, pierzând astfel economiile. Fondurile de pensii au fost afectate grav, iar încrederea în guvern a scăzut.
Măsurile de austeritate au generat proteste și tulburări sociale, iar devalorizarea coroanei a erodat economiile personale. Datoriile gospodăriilor continuau să crească.