Nu doar luna martie, ci și iulie marchează un eveniment crucial în istoria seismică a Bucureștiului. Pe data de 4 iulie 1977, la doar patru luni după cutremurul devastator care a afectat grav Bucureștiul, Nicolae Ceaușescu a ordonat oprirea tuturor lucrărilor de consolidare a clădirilor avariate. Consecințele acestei decizii se simt profund în Capitală și astăzi, după aproape cinci decenii.
- Experții subliniază o atitudine neglijentă față de riscul seismic în istoria noastră. Astfel, din cele 33 de construcții prăbușite în București în 1977, 30 fuseseră deja avariate în 1940, fără a fi reparate ulterior. Câte clădiri afectate în 1977, neconsolidate, vor ceda acum?, se întreabă specialiștii.
- „Este ușor să ignori riscul seismic când ai alte preocupări imediate”, declară Alina Kasprovschi, director executiv al Fundației Comunitare București, o organizație non-guvernamentală implicată în pregătirea pentru seisme și în consolidarea comunităților.
Peste 400 de clădiri din București sunt oficial identificate ca având un risc seismic major, cu pericol de prăbușire. Totuși, experții estimează că numărul real de imobile vulnerabile depășește 2.000, potrivit organizației Re:Rise. Statul recunoaște doar o parte dintre acestea, specialiștii susținând că numărul real este mult mai mare, afectat de lipsa expertizării, o legislație complexă și reticența proprietarilor.
Calculul vieții și al morții
Conform Administrației Municipale pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic (AMCCRS), în București sunt 412 clădiri clasificate în clasa de risc seismic 1 (RS1) – cu risc major de prăbușire. Alte 473 de imobile sunt clasificate în clasa de risc seismic 2 (RS2) – cu risc mai redus de prăbușire, dar cu daune structurale semnificative.
Alte 1.481 de clădiri sunt înregistrate în arhiva statului, utilizând vechi categorii de urgență (U1, U2, U3), un sistem abandonat formal în 1997, dar neînlocuit complet.
Clasificarea în clase de risc seismic este realizată de stat, în urma unei expertize tehnice detaliate. Fiecare clasă de risc – de la 1 la 4 – indică probabilitatea de prăbușire sau gradul de deteriorare structurală în cazul unui seism major, explică directorul AMCCRS, Răzvan Munteanu.
Mituri legate de categoriile de urgență
Până în 1997, clădirile cu risc crescut erau clasificate în funcție de urgența consolidării. Apoi, s-a introdus sistemul claselor de risc seismic, conform inginerului Matei Sumbasacu, fondatorul organizației Re:Rise.
Fiecare categorie de urgență indica capacitatea unei clădiri de a rezista unui eventual cutremur și termenul necesar consolidării:
- U1: rezistență 0-15% la cutremur, consolidare maxim 2 ani;
- U2: rezistență 15-25%, consolidare maxim 5 ani;
- U3: rezistență 25-35%, consolidare maxim 10 ani.
În 1997, Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriale a introdus clasele de risc seismic.
Acest ordin a impus Consiliilor Județene și Consiliului General al Municipiului București să listeze clădirile, dar termenul scurt de 18 zile a creat probleme logistice.
„Mii de clădiri încadrate în regim de urgență au fost uitate”, explică Matei Sumbasacu, subliniind că termenul stabilit a fost insuficient. Multe dintre acestea nu au fost incluse în noua legislație.
Totodată, conform acestuia, clădirile înregistrate anterior în categoriile de urgență pot fi considerate echivalente cu clasa RS1.
| Clasa de risc | RS1 | RS2 | RS3 | RS4 |
| Rezistență la cutremure | 0-35% | 36-65% | 66-90% | 91-100% |
Un număr necunoscut de vulnerabilități
Experții nu sunt unanimi în ceea ce privește echivalarea categoriilor de urgență cu clasele de risc seismic. Directorul AMCCRS, Răzvan Munteanu, argumentează că evaluările anterioare erau mai puțin detaliate, bazându-se pe necesitatea imediată de intervenție.
În timp ce clasificarea în clase de risc seismic implică o analiză mai aprofundată, inclusiv studii de stabilitate a solului și modelare matematică.
Conform oficial, în București există 412 clădiri în RS1 și 473 în RS2. Re:Rise estimează peste 2.200 de imobile vulnerabile. Diferența este cauzată de lipsa expertizării pentru multe clădiri.
De ce atât de multe clădiri cu risc seismic?
Expansiunea rapidă a Bucureștiului în secolul XX, datorită creșterii demografice, a dus la construcții rapide și eventual fără controale riguroase.
Cutremurul din 1940, a agravat problema deja existentă.
Lipsa unor măsuri de consolidare după cutremurele din 1940 și 1977 este explicată prin lipsa de informații despre seismele din Vrancea. Proiectările arhitecturale s-au modificat abia după evaluări riguroase ale zonei.
Legislație confuză
Primul pas spre reabilitarea imobilelor este expertiza, un proces reticent de către proprietari din cauza impactului negativ asupra prețului.
În 2025, doar 153 de clădiri se aflau în proces de consolidare, iar numărul de șantiere este semnificativ mai mic decât cel necesar.
Consolidare, birocrație și probleme
Obstacolele în calea consolidării includ dificultățile logistice și neconcordanțele birocratice, precum și lipsa acordului univel al proprietarilor.
Oficial, între 1994 și 2022, s-au realizat doar 35 de consolidări cu fonduri publice.
În prezent, legea necesită acordul majoritar al proprietarilor pentru demararea procesului.
Oamenii uită
Frica de un dezastru seismic este adesea mascată de alte preocupări cotidiene.
Oamenii locuiesc în clădiri vulnerabile, neglijând potențiala amenințare, lipsindu-le înțelegerea cu adevărată a pericolului.
Memoria colectivă a seismelor se estompează, mai ales pentru generațiile născute după 1977.
4 martie 1977
Cutremurul din 1977 a declanșat un dezastru și o decizie controversată a lui Nicolae Ceaușescu, care a oprit lucrările de consolidare.
După acel cutremur, Gheorghe Ursu, inginer critic al politicilor de construcție, a fost persecutat pentru criticile sale.
Dezastrul… inevitabil?
Un cutremur vine cu consecințele ezitărilor, iar cele din 1977 au costat 1.424 de vieți. Fără măsuri concrete de prevenire, urmările unui asemenea eveniment pot fi devastatoare.
Acest articol a fost, inițial, rezultatul unei lucrări de licență a semnatarei, din cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București, sub coordonarea lectorului univ. dr. Emilia Șercan.