În istoria fenomenelor meteorologice neobișnuite, puține episoade sunt atât de lipsite de credibilitate precum cel raportat în ianuarie 1887, în apropiere de Missoula, în statul american Montana. O furtună de iarnă a adus atunci pe valea râului Clark Fork fulgi de zăpadă descriși drept uriași, unii dintre ei fiind observați cu dimensiuni mult peste cele obișnuite în natură.
Povestea a devenit faimoasă deoarece provoacă o întrebare simplă și captivantă: cât de mari pot deveni, de fapt, fulgii de zăpadă și unde se termină limitele realității măsurabile și unde începe exagerarea inevitabilă a martorilor?
Ce s-a raportat în Montana și motivul notorietății cazului
Potrivit datelor înregistrate în registrele de recorduri, în noaptea de 27 ianuarie 1887, în zona Missoula, s-au descris fulgi de zăpadă „ca niște ulcioare de lapte”, care ar fi atins aproximativ 38 de centimetri lățime și 20 de centimetri grosime. Dimensiunile sunt atât de mari încât par aproape incredibile dacă ne imaginăm cristale delicate, cu forme geometrice fine.
Aici apare însă un aspect crucial: în limbajul comun, „fulg de zăpadă” nu înseamnă neapărat un singur cristal. În anumite condiții, ceea ce cade din atmosferă poate fi o aglomerare de mai multe cristale de zăpadă lipite sau presate, formând bulgări neregulați, mult mai mari decât un cristal individual. Cu alte cuvinte, recordul se referă la un „fulg” în sens larg, nu neapărat la un cristal perfect singuratec.
Cum se formează cristalele de zăpadă și care este limita reală a dimensiunilor cristalelor
Cristalele de zăpadă se formează atunci când vaporii de apă din atmosferă trec direct în stare solidă, devenind gheață, fără a deveni lichid. Formele lor, deseori hexagonale, depind de temperatură, umiditate și de modul în care cristalul crește în nor.
Când ne referim strict la un cristale individual, limitele sunt mult mai modeste. Fizicianul Kenneth Libbrecht, profesor la Caltech, studiază de peste două decenii cristalele de zăpadă și a înregistrat chiar și cea mai mare cristală individuală observată în natură: aproximativ 10 milimetri de la un vârf la altul. Chiar și astfel, este considerabil, în condițiile în care un cristal obișnuit are adesea doar 2–4 milimetri în diametru.
Diferența dintre „cristal” și „fulg” explică de ce recordul din 1887 continuă să fie dezbătut. Un cristal foarte mare este rar, însă plauzibil în limitele fizicii; un „fulg” uriaș, în schimb, poate rezulta din lipirea mai multor cristale într-o masă fragilă și neregulată, mai ales în timpul unor furtuni intense, cu zăpadă umedă.