Gellu Naum – 110 ani de la naștere: Poezia suprarealistă anti-totalitară

La 110 de ani de la naștere, Gellu Naum rămâne una dintre personalitățile remarcabile ale literaturii române. Poet, eseist și traducător, a marcat secolul al XX-lea cu o voce unică, legată de suprarealism, creând o operă originală, adesea situată în afara convențiilor epocii.

Pentru familia Naum, trecutul a depășit statutul de simplă memorie; era o rădăcină vie. În secolul al XIX-lea, strămoșii lui Andrei Naum – tatăl viitorului poet – au părăsit Macedonia și au străbătut țara pe jos, alături de oi, fugind de persecuțiile otomane. Erau armâni, oameni adânc înrădăcinați în tradiție, limbă și drum. S-au stabilit în România, aducând cu ei nu doar greutatea exilului, ci și o formă de supraviețuire culturală, transmisă din generație în generație. Andrei Naum, născut în 1875, a fost poet. A publicat în reviste, într-un stil pe care fiul său l-a caracterizat ulterior drept „cuminte“. Nu a apucat să-și vadă poeziile reunite într-un volum decât postum, când prieteni devotați au publicat, în 1921, o plachetă intitulată „Poezii postume“, retipărită apoi în 1944. A fost, însă, mai presus de toate, o prezență discretă. Moartea sa pe frontul de la Mărășești, în 1917, a lăsat o văduvă, șase copii și o rană deschisă, care a însoțit întreaga viață a celui mai mic dintre ei: Gellu Naum, născut cu doi ani mai devreme, în 1915.

Pierderea tatălui în timpul războiului a fost, dincolo de o tragedie familială, o configurație a destinului. Deși l-a cunoscut doar din povești și cărți, Gellu Naum avea să vorbească frecvent despre el, construindu-i o prezență spectrală, dar protectoare. Tatăl-poet devenea astfel primul reper artistic, dar și o fantomă, o absență care a modelat existența. În contextul unei Românii zguduite de conflict, cu o mamă nevoită să îngrijească singură șase copii, moștenirea poetică a lui Andrei Naum a fost un ideal susținut mai departe. Nu în forma poeziei „cuminți“, ci printr-o creație care avea să se manifeste, ulterior, în revolta și visul suprarealist. Până la momentul respectiv, Gellu creștea în umbra unui nume, într-o casă fără tată, cu o memorie mai puternică decât prezența fizică.

Un copil printre fragmente

După moartea tatălui, familia Naum a traversat o succesiune de mutări, impuse de necesitate, nu de alegere. Bucureștiul interbelic putea reprezenta un oraș aspru pentru o văduvă cu șase copii. Însă Gellu părea să trăiască într-un spațiu diferit, nefiind excesiv de preocupat de lipsuri, fiind absorbit de propriul univers interior și de curiozitatea nesățioasă de a găsi modalități de exprimare. Într-o sală de cinematograf dintr-un cartier periferic, în timpul filmelor mute, a descoperit o primă platformă de exprimare. Citea inserțiile pentru public, pentru spectatorii „duri“ din sală. În schimbul vocii sale, primea intrarea gratuită și uneori dulciuri. Această experiență nu era una inocentă, ci anunța o relație strânsă cu textul și cu vocea. Era vremea lui Tom Mix și a filmelor de aventură, iar băiatul învăța, fără să știe, arta de a crea atmosferă, de a traduce imaginea în cuvinte.

La școala primară Tunari, unde s-a înscris în 1922, era primul din clasă. În 1923, fotografia lui de premiant a apărut chiar într-un ziar. Printre colegii lui se afla și Miticuță, fiul criticului Perpessicius, care l-a invitat într-o zi acasă. Acolo, într-o discuție aparent banală, s-a petrecut un gest revelator: la întrebarea „Ai ghiozdan?“, copilul a răspuns sincer că nu îl avea. După câteva zile, Miticuță i-a adus unul. „E de la tata, e cadou“. Un obiect simplu, dar care în contextul fragilității economice a familiei devenea un semn de solidaritate și o mică compensație simbolică. Acea perioadă, deși marcată de dificultăți, nu a fost una apăsătoare pentru Gellu. Era o epocă de formare a sensibilității: prin imagini, texte scurte proiectate, gesturi de bunătate și o viață trăită cu discreție, construind un raport propriu cu lumea.

Adolescență cu miză: pariul cu poezia

Adolescența lui Gellu Naum a fost duală: o luptă între efortul fizic și o lume interioară ce se adâncea. La Liceul „Cantemir-Vodă“ din București, unde s-a înscris în 1926, a fost căpitanul echipei de oină și rugby. Dar dincolo de teren, a simțit o motivație diferită: necesitatea de a se afirma prin cuvânt, poate dintr-o nevoie de demonstrație sau provocări. A scris primele poezii, în urma unui pariu cu colegii, convins că avea ceva de spus, ceva ce merită a fi publicat.

În 1931, sub pseudonimul Ion Pavel, debutează în revista „Cuvântul liber“, o publicație de stânga. S-a alăturat cercurilor de tineri contestatari, ținând un jurnal de vise, și explorând gânditori precum Bakunin și Kropotkin. Era un traseu care lega poezia de ideea de subversiune. Epoca liceului ofera modele clar definite, dar Gellu și-a construit propriul drum. Refuzând tiparele, a dezvoltat o viziune politică, aplecându-se spre stânga, în paralel cu preocupările sale literare. Publicul îl vedea ca un student sportiv și disciplinat dintr-un liceu de elită, dar în interior, era deja altcineva: un adolescent care se simțea în afara timpului său, atras de idei și imagini ce se revoltau împotriva ordinii existente.

În căutarea unei arte totale

În anii ’30, Gellu Naum a început să-și definească o viziune de viață în care arta și ideologia erau interconectate. După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie din București. Această perioadă a reprezentat un punct de plecare pentru o explorare a formelor de exprimare care depășeau convențiile culturale. Din acea perioadă, s-a apropiat de cercurile de stânga, participând la întâlniri secrete ale Uniunii Tineretului Comunist. Nu ezita să semneze petiții împotriva reprimarii mișcării antifasciste. Va fi arestat pentru prima dată în 1935, iar ulterior, surprins scriind mesaje critice pe ziduri, va fi din nou anchetat. Se afla pe radarul autorităților, alături de alți tineri avangardiști.

Într-o zi din 1935, pe strada unde se afla redacția ziarului „Universul“, a observat un anunț pentru o expoziție a lui Victor Brauner. A intrat fără așteptarea unor evenimente speciale. A fost imediat captivat de o pictură și de tânărul artist blond, care l-a întrebat dacă îi place. Gellu i-a răspuns pe loc: „Asta scriu eu. Asta vreau să scriu eu“. Această întâlnire cu Brauner a marcat începutul unei relații de prietenie și a unei legături estetice, în care cuvântul și imaginea se influențau reciproc. Primul său volum, „Drumețul incendiar“, din 1936, a inclus trei ilustrații ale lui Brauner.

În vara anului 1938, la îndemnul lui Brauner, a plecat la Paris, însoțit de soția sa Mariana. S-a înscris la Sorbona pentru a studia Abélard. A intrat în cercul suprarealiștilor francezi: Jacques Hérold, Benjamin Péret, Remedios Varo Uranga, Pierre Mabille. I-a vizitat pe André Breton, în apartamentul său din Rue Fontaine nr. 42. Naum a sugerat un eseu despre demonologia obiectului, ilustrat de Brauner, project care nu s-a concretizat. Parisul a fost o promisiune de libertate creativă. Această promisiune a fost brusc întreruptă: avansarea trupelor germane forțând revenirea în România înainte de ce a putut realiza.

Războiul, o întrerupere violentă

Întoarcerea în România, în 1939, a însemnat sfârșitul unei etape pariziene și debutul unei pauze. Războiul a reprezentat o forță care a modificat tot ceea ce fusese construit. Gellu Naum a fost mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit. Tranziția de la cercurile suprarealiștilor parizieni la rigorile militare românești a fost una dintre cele mai dificile din viața lui. În 1942 a fost retras de pe front și transferat la Școala de ofițeri în rezervă de la Sibiu. Prezența ofițerilor germani a impus o disciplină rigidă. Trecutul său politic a planat ca o amenințare constantă. În 1943, la București, a întâlnit-o pe Lygia Alexandrescu. S-au căsătorit în 1946.

Scrierea nu a încetat niciodată. În 1940 a publicat „Vasco de Gama“, cu o ilustrație a lui Jacques Hérold. În 1944 a apărut „Culoarul somnului“, ilustrat de Victor Brauner, și un an mai târziu, „Medium, Critica mizeriei și Teribilul interzis“ – dovezi că, în ciuda haosului, activitatea creativă a rămas activă. A format nucleul grupului suprarealist român, alături de alți artiști. Dar acestea au fost perioade sub presiunea conflictului și opresiunii.

Prăbușirea și tăcerea

După 1947, fluxurile suprarealismului românesc s-au pierdut sub o presiune politică. Regimul comunist a adus o nouă realitate în care experimentele artistice și libertatea erau suspecte. Grupul lui Gellu Naum s-a dezintegrat. Naum și Teodorescu au rămas în țară, dar și relațiile lor s-au distanțat. Pentru Gellu Naum a început o perioadă de tăcere și supraviețuire. În 1949, bolnav și fără loc de muncă, a reușit să obțină un post inexistent – profesor de filozofie într-un sat de pescari de la gurile Dunării –, doar pentru a se putea interna în spital. Ulterior a refuzat diverse oportunități.

În 1950 i s-a propus un post de asistent la Catedra de pedagogie a Institutului de Agronomie din București. A fost promovat, fără să fie întrebat la Catedra de economie politică, apoi „transferat“ la Ministerul Învățământului Superior. A refuzat. Din 1953 a trăit exclusiv din traduceri. În deceniile următoare a tradus peste 30 de autori, de la Beckett, Kafka până la Diderot, Stendhal, Darwin şi Jules Verne.

În această perioadă, a publicat lucrări pentru tineret (proză de orientare proletcultistă) – „Filonul și Tabăra din munți“ –, cărți pe care le-a respins ulterior. A avut o activitate literară dublă: lucrări pentru copii și texte poetice scrise în secret. Un poem ezoteric, fără titlu, scris în această perioadă, va apărea postum sub numele „Calea Șarpelui“.

Comana: izolare și reconstrucție

În anii ’60, Gellu Naum a traversat o perioadă fragilă și decisivă. Între 1962 și 1964 a trecut printr-o depresie profundă. S-a retras în casa din Comana, județul Giurgiu, împreună cu soția sa, Lygia. Acest loc a devenit un spațiu de reflecție și reconstrucție. Comana a devenit un punct de întoarcere în timpul verii.

În 1964 a publicat „A doua carte cu Apolodor“, ilustrată de el însuși. A primit vizite de la tineri scriitori, facilitând interacțiunea și dialogul. S-a reîntors la propria creație, la suprarealism și la propria biografie fragmentată.

Timpul recuperării

La sfârșitul anilor ’60, Gellu Naum a început să iasă din umbră. În 1968 a apărut primul său volum de poezie suprarealistă după o lungă perioadă: „Athanor“. A fost o etapă de recuperare și reafirmare a direcției artistice. În același an, pe scena Teatrului „Bulandra“ s-a jucat „Nepotul lui Rameau“, o dramatizare a lui Diderot, în regia lui David Esrig.Publicările în reviste și traducerile internaționale au permis o comunicare mai amplă. A călătorit în străinătate. A primit premii și recunoaștere.

Ultimii ani și urma lăsată

În anii ’80 și ’90, Gellu Naum a fost recunoscut ca o voce importantă a poeziei românești. Apar volume precum „Partea cealaltă“, „Zenobia“, „Malul albastru“, „Fața și suprafața“, „Focul negru“, și „Sora-fântână“, tradus în mai multe limbi străine. Recunoașterea internațională s-a concretizat prin lecturi publice în Europa. În 1985 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate literară. În 1992 a câștigat premiul Mihai Eminescu. A refuzat să fie un element instituționalizat. A rămas o prezență importantă în viața literară română. Moartea poetului, în 2001, a declanșat o nouă recepție a operei sale.

După moartea sa au apărut mai multe volume. Opera lui a continuat să fie publicată în edituri prestigioase internaționale. Lygia Naum a murit în 2005. Opera completă a fost prelucrată și publicată de Simona Popescu. Gellu Naum a fost un autor unic, creând o operă durabilă și atrăgătoare pentru cititori din diverse generații. A rămas în zona de graniță dintre realitate și vis, viață și text.