Angajatorii pot plăti concediul anual neefectuat doar la încetarea contractului de muncă, conform unei decizii recente a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța a clarificat, astfel, condițiile în care zilele de concediu nevalorificate pot fi compensate financiar, stabilind că dreptul la plată devine exigibil doar în momentul încetării raportului de muncă.
Reglementări legale privind concediul de odihnă
Legea muncii stipulează că fiecare angajat are dreptul la concediu anual proporțional cu perioada lucrată. În cazurile în care nu poate efectua concediul în același an, zilele restante pot fi utilizate până în maximum 18 luni de la începutul anului următor. De exemplu, zilele neutilizate în 2025 trebuie poate fi luate până în jumătatea anului 2027.
Concediul trebuie acordat în natură, nu plătit, cu excepția cazurilor în care contractul de muncă încetează. Plata zilelor de concediu corespunzătoare se face doar la terminarea raportului de muncă, nu în timpul raportului de serviciu.
Decizia ICCJ și condițiile de compensare a concediului
ICCJ a stabilit că zilele de concediu rămase nefolosite după perioada de report de 18 luni pot fi compensate financiar doar dacă angajatorul nu a oferit angajatului o oportunitate reală de a le folosi. Dacă angajatul a avut posibilitatea să-și ia concediul și a ales să nu o facă, dreptul la compensare nu se mai aplică.
Plata doar se realizează la încetarea contractului de muncă, fiind singurul moment în care dreptul la concediu poate fi compensat în bani. Întregul proces depinde de dacă angajatorul a respectat obligația de a oferi angajatului posibilitatea efectivă de a-și lua concediul.
Citarea unui caz concret și interpretarea legii
Decizia ICCJ a fost luată în urma unui litigiu între un fost procuror și angajatorul său. Persoana viza plata pentru 146 de zile de concediu neefectuat, acumulat pe peste zece ani de activitate, până în anul 2008. Tribunalul a considerat cererea prescrisă, însă cazul a fost adus în apel pentru interpretarea corectă a termenului de prescripție.
Judecătorii au stabilit că termenul de prescripție de trei ani începe să curgă de la încetarea raporturilor de muncă, nu de la data la care trebuia efectuat concediul. Decizia s-a bazat și pe jurisprudența europeană, care afirmă că dreptul la concediu nu poate fi limitat prin termene de prescripție dacă angajatorul nu i-a oferit angajatului posibilitatea reală de a-l exercita.
În cazul în care concediul nu a fost efectuat în termenul stabilit, plata acestuia poate fi solicitată doar dacă angajatorul nu a făcut tot posibilul pentru ca angajatul să și-l ia.
Această clarificare a influențat o serie de situații juridice în materie de dreptul muncii și a consolidat rolul momentului de încetare a raportului de muncă ca fiind cel relevant pentru plata zilelor de concediu restante.