Dincolo de miturile despre opulență și putere absolută, structura ierarhică a nomenclaturii era o lume controlată de Securitate, dominată de teama constantă de a nu cădea în dizgrație, explică profesoara Lavinia Betea într-un interviu pentru cercetare. Aceasta analizează mecanismele interne ale regimului Ceaușescu și descrie modul în care trăiau cei mai influenți oficiali din România anilor ’70-’80.
- Lavinia Betea este profesor universitar specializat în psihologie socială și politică. A inițiat și coordonat Laboratorul European „Serge Moscovici” de la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad. Printre volumelor sale se numără „Partea lor de adevăr”, „I se spunea Machiavelli. Ștefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea” și „Ceaușescu și epoca sa”. Ultima ediție a publicației sale este „Povești din cartierul Primăverii”, ediția a treia.
La momentul Revoluției din decembrie 1989, oameni de toate vârstele și din toate categoriile sociale au protestat împotriva unui regim autoritar condus de Nicolae Ceaușescu. La 36 de ani de la fuga și punerea sub acuzare a liderului, precum și de căderea unui regim considerat criminal de stat, nivelul de nostalgie pentru acele vremuri crește, arată sondajele recente. Astfel, 55,8% dintre români cred că regimul comunist a avut aspecte pozitive pentru țară, iar 66,2% consideră că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun pentru România.
În același timp, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și a Exilului Românesc a realizat o analiză asupra platformei TikTok, unde tinerii sunt expuși la campanii de promovare a regimului lui Ceaușescu. Din 2021 până în prezent, această campanie a acumulat 130 de milioane de vizualizări.
Cercetările Lavini Betea contrazic această percepție nostalginică, pătată de mituri, despre o epocă în care conducătorii statului duceau o viață lipsită de privilegii, asemănătoare cu cea a populației. În realitate, ea explică în cărțile sale că elita comunistă urmărea beneficiul personal, nu bunăstarea cetățenilor. Membrii nomenclaturii și-au creat o lume paralelă, cu rețele de aprovizionare proprii, încercând să se izoleze de populația obișnuită, care se confrunta zilnic cu lipsuri grave, precum lipsa de căldură, hrănire, electricitate, și imposibilitatea de a călători în Occident.
O zi din viața unui membru de partid
Interviu: Cum arăta concret rutina zilnică a unui nomenclaturist? Dacă trebuie să o comparăm cu viața unui român obișnuit din anii ’70-’80, care sunt diferențele principale?
Lavinia Betea: În primul rând, trebuie precizat. Conform normelor sovietice, nomenclaturistul era un activist de partid cu funcție aprobată în conducerea statului, ale cărei nominalizări erau aprobate de liderii de atunci, Stalin în URSS, Gheorghiu-Dej și Ceaușescu în România. În „nomenclatura 1” se includeau funcții politice (membrilor ai Comitetului Central și ale organelor de conducere centrale) și în teritoriu, prim-secretari și secretari județeni. În „nomenclatura 2” erau funcțiile de stat, precum miniștri, directori de întreprinderi mari, manageri în instituții culturale, educaționale sau sportive.
Diferențele între nivelele ierarhice depindeau de poziție și atribuții. Membri ai CC, de exemplu, proveneau din categorii sociale diferite, precum țărani cooperatisți sau muncitori fruntași. Cu aprobarea conducătorului, chiar și aceștia intrau în cercul decizional superior. Însă, fie că erau în poziții de vârf sau în funcții mai modeste, toți erau obligați să exerseze comportamentul de „exemplu” – să depună efort pentru îndeplinirea sarcinilor, după cum solicita și Ceaușescu, dar și să adopte un comportament satisfăcător în familii și în societate, supravegheat mai strict în epoca „Codului eticii socialiste”.
Un nomenclaturist de nivel inferior nu se confrunta cu greutăți legate de aprovizionare sau de obținerea unei locuințe decente, beneficiind de relații și favoruri în orice situație. Pe măsură ce urcau în ierarhie, privilegiile și drepturile se adăugau și ele.
„În epoca lui Stalin era și mai dur”
– Care erau avantajele reale ale membrilor de partid și cât de vizibile erau acestea pentru restul populației? Vorbim despre confort, acces sau statut simbolic?
– Printre privilegii se numărau vile în Cartierul Primăverii și alte zone exclusiviste, deplasări la resorturile de la Neptun sau Sinaia, acces la servicii de sănătate speciale și aprovizionare preferențială. La finalul funcției, acești oficiali pierdeau toate aceste beneficii. Viața celor din cercurile importante devenea apoi una de exil social, cu deziluzie și dezonoare, în comparație cu „paradisul” de înainte. La nivel de conducere superioară, însă, iluziile puterii și ale succesului erau mai greu de înlocuit.
Populația percepea și chiar intuia mai mult decât știa. Accesul în zonele exclusive sau în spațiile private ale liderilor era restricționat, iar informațiile despre viața conducătorilor erau aproape inexistent, mai mult zvonuri și speculații.
„Oamenii din conducere au trecut de gârle și au ajuns la carierism”
– Existau diferențe mari între membrii de partid de la vârf și cei din nivelele inferioare? Cum se trăia în jurul familiei Ceaușescu comparativ cu nivelurile mai mici ale aparatului?
– Depinde de personalitatea fiecăruia și de credința în comunism. Unii lideri din generația de început trăiau modest, cu principii de viață simple, în timp ce aparițiile mai tinere ale familiei Ceaușescu și ale altor funcționari aveau un stil de viață mai aristocratic. De asemenea, mulți din generația a doua nu mai credeau în ideologia oficială și urmau cariere din motive pur pragmatic. Apropierea de familia dictatorilor și relațiile de influență contribuiau la obținerea privilegiilor, dar și la o poziție de confort relativă, în raport cu restul populației.
„Vizitând vila lor din Primăverii, îți dai seama de diferență”
– Cum percepeau nomenclaturistii ideologia comunistă? O credeau, o foloseau doar ca instrument de consolidare a puterii sau o și practicau sincer?
– În mod cert, cu excepția liderilor Ceaușescu, mulți nu mai credeau în comunism. Dar ei își păstrau aparențele, promovând discursuri și comportamente conform doctrinei, pentru a demonstra loialitate și pentru a-și menține pozițiile. Cât privește familia Ceaușescu, modul lor de viață indica că, de fapt, respectau un motto: „fă ce zice popa, nu ce face el”, manifestând o îndepărtare de principiile promovate public.
– Era prezentă frica în rândul nomenclaturii? Trăiau cu sentimentul că pot fi dați jos oricând?
– Cu siguranță. Erau permanent supravegheați și controlați de Securitate, care raporta orice mișcare sau comportament suspect, iar aceștia își cunoșteau poziția și vulnerabilitatea.
– Ce știau, în realitate, despre viața de afară? Aveau acces la informații nefiltrate sau la contacte directe cu Occidentul?
– Accesul la informații varia în funcție de perioadă și poziție. În perioada Dej, era mai limitat, cu rapoarte strict despre politică internă și unele esențiale externe. După moartea lui Stalin și până în anii ’70, informațiile au devenit mai elaborate, dar în general controlate strict. În timpul lui Ceaușescu, accesul la informații externe a fost restricționat, iar deciziile în domeniu se bazau doar pe surse controlate și interpretări oficiale. Între timp, comuniștii evitau să asculte radio-uri străine pentru a nu fi raportați, iar soția lui Ceaușescu interzicea apropiaților să-i aducă vești care i-ar fi putut afecta sănătatea.
„În anii ’80, la recepțiile orchestrate de Ceaușești, nu se mai serveau produse de import”
– Cum era consumul în cercul privilegiat? Ce consumau, cum se aprovizionau și ce produse rare și inaccesibile pentru restul populației aveau ei?
Este un stereotip adesea criticat, dar deseori invocat, conform căruia puterea și luxul sunt sinonime. De exemplu, privilegiile se reflectau în ospățuri cu mâncăruri sofisticate și băuturi de calitate. În epocă, oficial, ideologia impunea modestie, iar oficialii evitau să afișeze opulență, dar în realitate, familiile liderilor se aprovizionează prin rețele speciale. Elena Ceaușescu avea, de exemplu, bijuterii și blănuri, dar le folosea la evenimente externe, nu în țară. La recepțiile din anii ’80, nu se serveau produse import, ci doar cele din gospodăriile proprii sau de la cantinele de partid, cu meniuri riguroase și diferențiate în funcție de nivelul privilegiilor.
Întreaga elită avea acces la produse și alimente de lux, provenind din rețele speciale, cu livrări controlate, în timp ce restul populației se descurca prin relații și troc. Produse de import, electronice, cafea, băuturi selectate și țigări erau achiziționate fie prin confiscare vamală, fie din rețelele de export. Restaurantele și localurile de lux în cercurile oficiale erau destinate exclusiv evenimentelor organizate de stat, pentru a evita contactul direct cu cetățenii.
Adesea, astfel de evenimente implicau restricții, precum verificarea relațiilor personale ale conducătorilor, pentru a preveni scandaluri sau „scurgeri” de informații. În alte cazuri, scandalurile și problemele personale erau monitorizate strict, iar orice abatere putea duce la pierderea funcției, după cum demonstra și „Codul eticii și echității socialiste” din 1974, care înăsprește normele de comportament.
– Erau momente când membrii de partid intrau în contact direct cu lipsurile și suferința populației? Cum reacționau în fața cozilor, frigului sau raționalizării?
– În general, liderii știau situația generală, dar nu aveau voie să reacționeze public, fiind legați de discursurile oficiale. Orice deviatie în exprimare sau reacție ar fi putut duce la pierderea poziției. Societatea totalitară sancționa orice manifestare de nemulțumire, iar conducătorii trăiau într-un echilibru fragil între adevăr și impunerea normelor.
„Modelul carieristului este același în toate epocile și contexte”
– După 1989, ce s-a întâmplat cu membrii de partid din nomenclatură? Cum s-au adaptat, ce tipare de reconversie au urmat?
– În majoritate, aceștia aveau peste 50 de ani și au întâmpinat mari dificultăți: mulți au fost condamnați, unii s-au sinucis. Alții au reușit să se adapteze și să se privatizeze, au deschis afaceri private sau au lucrat în companii străine sau în domenii de consultanță. Exista și un fenomen de transfer de influență și avere către membri ai familiilor lor, reluând tipare de nepotism și carierism absolut cele din perioada comunistă, dar adaptate contextului capitalist.
După evenimentele din decembrie 1989, unii au profitat de oportunitățile apărute, privatizând terenuri și afaceri, acționând în domenii precum imobiliare, bancare sau retail. Au falsificat acte sau au tranzacționat bunuri preluate de la stat. Astfel, rețeta capilor din perioada comunistă, bazată pe relații, influență și privilegii, a fost continuată, chiar dacă în alte formațiuni economice și de proprietate. Exemplele includ descendenți sau colaboratori ai foștilor lideri, care au acumulat averi și poziții în economia de piață, păstrând același pattern de avansare și interese.
Frequent, afaceri și bunuri ale perioadei se regăsesc în proprietățile unor foști membri sau colaboratori, inclusiv în casele și asset-urile altor elită. În acest mod, modelul de carierism, promovat anterior în societatea comunistă, a continuat în noul context economic, adaptându-se la noile condiții de piață și proprietate.