Mihail Sebastian și antisemitismul interbelic în România: Reflecții despre disperare

Optzeci de ani de la dispariția tragică a lui Mihail Sebastian, o viață scurtă, marcată de necazuri și adversități. În cei 37 de ani de existență, a experimentat antisemitismul din copilărie, traumatismele celor două războaie mondiale, și, mai ales, a fost prins între politicile totalitare, sărăcia profundă, trădările unor apropiați, depresia și multiplele sale crize existenciale, până la tragicul accident.

29 mai 1945. Războiul se încheiase în Europa, iar România traversa primele luni de după instaurarea unui nou guvern comunist. Căldura verii era omniprezentă, dar absentă se simțea încă odihna. În jurul orei 18:00, în amfiteatrul Facultății de Farmacie, la Universitatea Democrată, în loc de o prelegere despre Balzac și societatea europeană din prima jumătate a secolului al XIX-lea, se primește vestea tragică a morții celui care avea să susțină prelegerea: Mihail Sebastian.

Accidentul dintr-o zi de mai

Scriitorul avea o zi încărcată, una plină de activități care păreau că prevestesc o schimbare de noroc. Întâlniri și obligații importante în centrul Bucureștiului: domiciliul din zona C.A. Rosetti și întâlnirea cu familia sa pe strada Antim, apoi, înainte de un curs, o vizită la Teatrul Comediei (Odeon) pentru semnarea unui nou contract pentru „Steaua fără nume”.

Între aglomerația zilnică, un scurt moment de întâlnire cu Margareta Sterian, pictoriță și veche prietenă, care într-o relatare din Revista Fundațiilor Regale a descris această ultimă întâlnire: „Într-o zi luminoasă de Mai, l-am întâlnit în centrul oraşului pe prietenul meu Mihail Sebastian – era 29 mai 1945, la prânz. (…) Ne-am întâlnit pe strada Regală; era îmbrăcat într-un costum de vară și purta o servietă mare. Am întrebat ce are de făcut, iar el mi-a spus că avea hârtii profesionale. Am discutat despre prelegerea despre Balzac. I-am spus că eram mândră de el, că mi-a plăcut prelegerea. A reacționat nedumerit. (…) Era evident că Mihail, după ani de tăcere forțată, adresându-se din nou publicului românesc, era profund emoționat. Mi-a vorbit despre suferințele sale (…) L-am asigurat că exagerează.”

„Copilul meu cinstit și deștept!“

Puțin după ora 15, pe Bulevardul Regina Maria, în apropierea Bisericii „Sfântul Nicolae”, accidentul s-a produs cu o fatalitate teribilă. O defecțiune a frânei unui camion l-a lovit mortal. Transportat la un dispensar, viața lui a fost curmată. Mărturii din acel timp semnalează că nu au existat elemente care să indice o situație periculoasă, o întrebare perpetuă: ce s-a întâmplat în cele câteva clipe fatale în mintea scriitorului.

„Zile de august, fierbinți, lungi, monotone… Nu exista nicio speranță. Mă simt extenuat…“ – niște rânduri din jurnalul său, din vara lui 1941, ilustrează frământările interioare, o permanentă luptă cu sine.

Ultimele sale clipe au fost surprinse, poate, în manuscrisul romanului „Accidentul”, furat la Paris împreună cu un bagaj. (Detalii despre conținutul romanului)

Procesul funerar a respectat tradițiile, iar înmormântarea a fost marcată de o prezență impresionantă de oameni. „La ora… sicriul lui Sebastian era acoperit în capela cimitirului cu flori… Membri ai familiei, dar și demnitari ai statului, personalități culturale și simplă lume. O delegație semnificativă a fost prezența.“ – astfel relata presa vremii.

Pentru cei care au citit opera lui, o concluzie, o reflecție, o trăsătură de caracter exprimată printr-un vers al poetului englez Dante Gabriel Rossetti: „Look in my face: my name is Might-have-been“ (trad. – „Uită-te la mine: Neîmplinit mă cheamă“).

După deces, părinții lui au ales exilul în Franța. Dosarul șoferului a dispărut, iar jurnalul său, de o importanță esențială, a fost redescoperit în anii `70 în Paris și publicat mai târziu în țară.

„Când nu mă gândesc la sinucidere, mă gândesc la cerșeală“

Moartea prematură a lui Sebastian la 37 de ani, îi marchează opera și importanța asupra noastră. Viața sa, compusă din evenimente și scrieri, ne conduce spre o înțelegere aprofundată a istoriei interbelice.

Născut pe 18 octombrie 1907, în Brăila, în familia Hechter (Iosi), a copilărit sub umbra Primului Război Mondial. Întoarcerea familiei şi finalul conflictului nu au adus pacea. Antisemitismul a devenit din ce în ce mai prezent și mai virulent. Constituția din 1923 nu a fost suficientă pentru a calma situația. Acțiunile antisemite începuseră să-și facă simțită prezenta prin acțiuni antisemite ale legionarilor.

Un eveniment semnificativ pentru viața sa a fost acela că în 1925, Corneliu Zelea Codreanu a fost achitat de uciderea prefectului de Iași, și de ieșirea din sală însoțit de îndemnuri antisemite.

Sebastian a început să scrie sub pseudonimul Mihail Sebastian, găsit prin asemănări cu arhanghelul protector al evreilor. Prima sa lucrare importantă a fost romanul autobiografic „După două mii de ani“ (1934), una din cele mai importante mărturii ale antisemitismului de la noi, despre care trebuie să vorbim.

„A pierde absolut totul“

Sebastian s-a confruntat cu o serie de momente dificile, pierzând o slujbă, o relație, oportunități într-o perioadă tumultoasă și plină de tensiuni. Într-o trecere în revistă a etapelor vieții, s-a simțit extrem de afectat, până la dispariția totală a oricărui semn de stabilitate. Opera sa, fie ea roman, piesă de teatru sau jurnal, reconstituie o epocă.

Jurnalul său (1935-1944), o cronică a vremurilor, reflectă frica, decepțiile și problemele materiale, inclusiv „Când nu mă gândesc la sinucidere, mă gândesc la cerșeală.“

Opera sa importantă a avut o rezonanța internațională, lucrările sale fiind traduse în numeroase limbi. Criticii au apreciat adâncimea și profunzimea observațiilor sale.

Sebastian, prin ochii tinerilor

O inițiativă interesanta a fost realizată de Diaspora Civică Berlin, prin crearea de benzi desenate bazate pe jurnalul lui Mihail Sebastian. Proiectul „Mihail Sebastian și tinerii cu sufletul de crin” reprezintă o abordare originală pentru a transmite generațiilor tinere o perspectivă asupra perioadei generate de jurnalul scriitorului.