În 1912, pe 29 iulie, s-a născut Nicolae Steinhardt în comuna Pantelimon, lângă București, într-o familie evreiască. Scriitor și ulterior călugăr, a fost contemporan și prieten cu gânditori importanți ai vremii, printre care Noica, Eliade, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu și Eugen Lovinescu.
În 1958, a fost arestat pentru ceea ce regimul comunist considera „activități subversive”. În închisoare, s-a convertit la creștinism și, după eliberare, s-a retras la Mănăstirea Rohia, unde a devenit monah, completându-și credința.
Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale este „Jurnalul Fericirii”.
În această carte, se regăsesc aforisme care dezvăluie profunzimea gândirii despre natura umană a scriitorului și călugărului Steinhardt:
„Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim virtuoși, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu lipsiți de discernământ.”
„Dacă nu putem fi virtuoși, cel puțin să încercăm să fim politicoși.”
„Dorința de invidie este semnificativ mai activă decât egoismul, o maladie disimulată. Ura față de ceilalți poate fi mai puternică decât iubirea de sine.”
„Cei pretențioși urmăresc cu atenție orice greșeală a oamenilor de valoare, așteptând cu asprime cea mai mică abatere. Pentru persoane lipsite de scrupule sunt gata să treacă orice cu vederea, găsind-le mereu scuze.”
„La judecata divină nu poate exista nicio ștersătură, Iisus, dintr-odată, șterge un întreg registru de păcate.”
Bolnav de angina pectorală, la vârsta de 77 de ani, plecat de la Rohia pentru tratament la București, îi spunea starețului care îl însoțea: „Mă neliniștesc gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele”.
Chiar el, cel care credea în iertare. O ființă complexă, adesea contradictorie!