Întreaga viață a lui Panait Istrati a fost marcată de un conflict: lupta cu colegii săi, cu ideile sale politice și cu o boală incurabilă la vremea aceea, tuberculoza – greu de spus ce îl consuma mai puternic.
În continua căutare
Un tânăr a pătruns în spelunca din Portul Brăila, unde muncitorii nemulțumiți își exprimau indignarea în toate limbile lumii. Semiîntunericul era întrerupt doar de o fâșie de lumină, pierdută în fumul de țigări ieftine, suflat de hamalii. A închis ușa, lăsând în urmă un oraș cosmopolit, cu grădina publică, chioșcul cu fanfară și străzi pietruite pe care se plimbau domni elegant și doamne cu umbrele. S-a despărțit definitiv de copilul care umbla pe malul Dunării, dormea sub cerul liber sau muncea pentru câțiva bani la magazinul unui grec. Tânărul descoperise, crezând că a găsit soluția la toate problemele: socialismul, o credință pentru el.
Panait Istrati în grădina publică din Brăila în anul 1929
S-a alăturat sindicaliștilor, a protestat alături de muncitorii din port și a trăit primele momente ale mișcării revoluționare. „Despre socialism nu am citit nimic, dar, din cauza unor mari mișcări ale muncitorilor din port, auzisem că el se referă la dreptate pentru cei asupriți… participând la câteva întruniri socialiste, am înțeles că socialismul cuprinde virtuțile pe care în zadar le căutam în faptele slujitorilor lui Dumnezeu: dreptate, bunătate, cinste, cumpătare și cultul frumosului, mai presus de orice, o adevărată împărtășire cu cei învinși de viață. (…) M-a copleșit un orgoliu nemăsurat, simțindu-mă chemat să fiu un apostol al acestei religii, poate chiar un martir. Aveam să-mi răzbun mama umilită și clasa mea socială“, scria mai târziu Istrati.
Botezul revoluționar
Considerând că Brăila era prea mică pentru idealurile sale, a plecat spre București, în aprilie 1904. Acolo, cu încredere în idealuri și cu adresa unui important lider socialist, s-a confruntat cu o viață nouă, dar deloc lipsită de frustrări.
Anul angajării sale la biroul de plasare al lui Gheorghe Cristescu-Plăpumaru a coincis cu renășterea mișcării socialiste. Fostul copil de prăvălie a fost marcat de protestul împotriva represiunii din Rusia, cunoscută drept „Duminica Sângeroasă”, când soldații au atacat manifestanții care cereau condiții de viață mai bune. Participând la mitingul de solidaritate, tânărul a fost arestat împreună cu alți socialiști. Ulterior, a fost judecat și achitat. Istrati descrie acest eveniment ca „botezul meu revoluționar”.
„Prin intermediul lui Cristescu, a cunoscut personalități socialiste proeminente precum Ștefan Gheorghiu, Alecu Constantinescu, I.C. Frimu, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Cristian Racovski și Mihail Gheorghiu Bujor, întâlnindu-i la cercul România Muncitoare. Pentru Istrati, mediul socialist din acei ani a fost decisiv“, scrie Stelian Tănase în cartea „Viața lui Panait Istrati”. Cristian Racovski, deși părea departe de imaginea proletarului ideal datorită posesiunilor sale, a rămas o forță a spiritului revoluționar și pentru tânărul Istrati.
Primul 1 Mai
În călătoriile sale, Istrati și-a păstrat credința în socialism. A participat la reuniuni socialiste, sindicale și manifestări populare, inclusiv la sărbătorirea zilei de 1 Mai. „Nu am mai văzut un 1 Mai atât de frumos și pitoresc. Nu regret pierderea anului de la Paris… Muncitorii au umplut șirul manifestației, iar vorbitorii au fost entuziaști, asemănători cu profeți… Brăilenii au avut o zi de vară și o sărbătoare unică, marșul fanfarei și al corului muncitoresc, și oamenii apăreau la ferestre, cuvindu-i-i pe suveranii muncii.“, scria în 1910.
În 1927, el era captivat de Moscova și Kiev, devenind un scriitor celebru. A călătorit prin Constantinopol, Cairo, Paris și Atena. Istrati a publicat multe lucrări, cu recunoașteri internaționale – propaganda rusă a aclamat cartea sa la apariția ei. El și-a exprimat dorința de a se stabili în URSS, de a fi înmormântat acolo și de a fi repatriat în România doar în condițiile unui regim comunist la București.
Mitul roșu
Istrati a fost primit ca un rege de către bolșevici, sperând că, revenind în Occident, va vorbi bine despre realizările lor. Însă, treptat, îndoielile despre libertate și despre drepturile camuflate de propaganda bolșevică au început să apară, ducându-l spre o nouă călătorie a descoperirii, însoțit de Eleni Samios-Kazantzaki. „Istrati a fost un pion al aparatului de propagandă al GPU (poliția politică)“, îl caracterizează Tănase. Istrati și-a dat seama de supraveghere și a observat prezența informatorilor, înțelegând că Rusia era un stat polițienesc.
Istrati, un scriitor faimos, a părăsit Moscova cu primul tren. „Lăsând Leningradul, Moscova și URSS, sunt mai trist decât atunci când eram muncitor. Să exploatezi oamenii, să le limitezi până și mârâitul, apoi să-i împușcă, sunt lucruri care lipsesc de pe pământ.“, își descria experiența din volumul „Cum am devenit scriitor”.
Vis năruit în Moscova, spovedanie la Paris
Istrati, deziluzionat, și-a exprimat experiența în scris, publicând „Vers l’autre flamme – Confession pour vaincus“/ „Spre altă flacără – Spovedanie pentru învinși“ în 1929, denunțând abuzurile regimului comunist. Propaganda rusă l-a urmărit, prietenul său Rolland i-a întors spatele. A revenit în România, s-a refugiat într-o chilie a Mănăstirii Neamț pentru îngrijirea sănătății, bolnav fiind.
„Omul care nu aderă la nimic“
Ideile sale politice au ajuns mai relevante decât scrierile sale. Romanul „Casa Thuringer” a evidențiat acest lucru. El și-a exprimat dorința de a publica lucrările sale în România. Scrierile sale nu au fost bine primite de presa franceză – și a scris un articol în revista „Les Nouvelles Littéraires”, „Omul care nu aderă la nimic”. Timpul său a fost marcat de atacuri din partea radicalilor de stânga și a grupurilor de extremă dreaptă.
„V-am demonstrat tuturor că nu am fost un comunist, ci un om”
În ultimii ani de viață, Istrati s-a implicat în publicații, scriind articole care au cauzat polemici (acuzat pentru trecerea de la bolșevism la fascism). „M-ați urât pentru comunismul meu. V-am demonstrat că nu am fost un comunist, ci un om. Ați afirmat că sunt un calomniator și un trădător“, scria într-o scrisoare către cei din dreapta. El mai arată că a fost român prin naștere și rămâne legat de țara sa, nu a fost inspirat de nicio altă țară. A refuzat cetățenia străină și simbolurile lor.
Cu puțin timp înainte de moartea sa, a declarat că nu mai crede în nicio idee politică sau persoană. „Există puțin spațiu pentru frumusețe pe pământ.„ Își dorea o societate mai bună, dar realizase că era departe de a se obține.
A avut doar 51 de ani, un destin marcat de o viață furtunoasă. Mulți l-au plâns, dar era prea târziu. „A fost un om care nu s-a alăturat la nici un partid, dar a susținut aproape toate mișcările revoluționare, trecând prin ele ca un fluture. Într-o viață atât de scurtă, și-a dat voie să-și amintească de copilăria sa românească prin toate celelalte țări pe care le-a călătorit” îl caracterizează Tănase. A fost român prin mamă, și prin dragostea pentru Brăila, a rămas legat de țara sa.
Panait Istrati şi Nikos Kazantzaki în URSS, 1927
A murit acum 90 de ani, la 16 aprilie 1935, într-o zi rece și plină de ploaie. Opera sa a fost gândită chiar în franceză, dar eroi au simțit, suferit și vorbit românește.