Franța, alături de alte 14 țări, printre care Canada și Australia, solicită lumii să recunoască un stat palestinian, a declarat miercuri ministrul francez al afacerilor externe, Jean-Noël Barrot, la finalul unei conferințe ministeriale a ONU. Ce implică această recunoaștere?
Dreptul internațional, prin Convenția de la Montevideo din 1933, stabilește patru condiții pentru recunoașterea unui stat suveran: o populație stabilă, frontiere definite, un guvern funcțional și capacitatea de a menține relații internaționale. Aceste criterii obiective nu includ recunoașterea altor state drept condiție prealabilă. Adică, existența unui stat este independentă de recunoașterea acestuia de către alte națiuni.
Cu toate acestea, statul Palestina este deja recunoscut de trei sferturi din statele membre ONU (147 din 193). Această informație este oferită de cotidianul israelian conservator „Yediot Aharonot”.
Printre țările care au recunoscut statul palestinian, conform „The Guardian”, se numără state cu influență internațională precum China, India și Rusia. În mai 2024, alte state europene, printre care Irlanda, Spania și Norvegia, și, ulterior, Slovenia, au aderat la recunoaștere. Mexicul a făcut acest lucru la începutul anului.
La momentul anunțului Franței de a recunoaște Palestina, niciun alt stat din grupul G7 nu a luat o poziție similară, conform unui ziar britanic.
Presa israeliană a apreciat slab influența politică și diplomatică a declarațiilor franceze și britanice, notând că acestea ar putea stimula alte recunoașteri, în special din partea Canadei și Australiei. „Yediot Aharonot” citează un avocat israelian, Arsen Ostrovsky, care susține că Autoritatea Palestiniană nu îndeplinește condițiile necesare pentru a deveni un stat, menționând lipsa unor frontiere bine definite și a unei capacități adecvate de a menține relații diplomatice solide, precum și lipsa unui interes real pentru pace.
Într-un alt context, Sky News notează că granițele statului palestinian sunt încă nedefinite. Mulți consideră că ar trebui să coincidă cu cele dinaintea anului 1967, însă numeroase așezări israeliene au apărut în Cisiordania, unde acum locuiesc circa 600.000 de israelieni, și în Ierusalimul de Est.
Prim-ministrul Regatului Unit, Sir Keir Starmer, a anunțat recunoașterea unui stat palestinian în septembrie, atâta timp cât Israelul va îndeplini anumite condiții, inclusiv un acord de încetare a focului în Gaza și reluarea perspectivei unei soluții cu două state.
Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a criticat vehement această decizie, considerând-o ca o recompensă pentru „terorismul monstruos al Hamas”.
Statul Palestina deține un grad considerabil de recunoaștere internațională, având misiuni diplomatice și participă la competiții sportive, inclusiv la Jocurile Olimpice.
Însă, din cauza conflictului de lungă durată cu Israelul, Palestina nu are granițe internaționale recunoscute, capitală sau armată independentă.
Datorită ocupației militare israeliene din Cisiordania, Autoritatea Palestiniană, înființată în urma acordurilor de pace din anii 1990, nu controlează în totalitate teritoriul și populația. Gaza, unde Israelul este puterea ocupantă, se confruntă cu un conflict devastator.
Dat fiind statutul său de cvasi-stat, recunoașterea este, în mare măsură, un gest simbolic, mai degrabă decât unul cu impact major asupra realităților teritoriale.
Simbolismul acestui gest este, totuși, important. Secretarul de externe britanic David Lammy, într-un discurs la ONU, a subliniat responsabilitatea Marii Britanii de a sprijini soluția cu două state.
El a menționat Declarația Balfour din 1917, care a exprimat sprijinul Marii Britanii pentru înființarea unui centru național evreiesc în Palestina, dar a promis că acest lucru nu va prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești.
Oponenții soluției cu două state au subliniat că Declarația Balfour nu menționează explicit palestinienii și nici drepturile lor naționale.
Teritoriul palestinian, administrat de Marea Britanie între 1922 și 1948, a rămas o problemă internațională nefinalizată.
Israelul s-a format în 1948, dar eforturile de a crea un stat palestinian paralel au eșuat din diverse motive.
Politicienii au folosit frecvent expresia „soluție cu două state”, care se referă la crearea unui stat palestinian, așezat alături de Israel, în Cisiordania, inclusiv Ierusalimul de Est și Fâșia Gaza, având cam aceleași limite ca înainte de conflictul arabo-israelian din 1967.
Încercările internaționale de a reuși aceasta au eșuat, iar colonizarea de către Israel a multor zone din Cisiordania, contrare dreptului internațional, a transformat această expresie într-un slogan aproape lipsit de sens.
Statul Palestina are un statut de „stat observator permanent” la ONU, ceea ce îi permite participarea la activități, dar nu și drept de vot.
Având în vedere promisiunea Franței și perspectiva recunoașterii din partea Marii Britanii, Palestina ar urma să primească curând sprijinul a patru dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate ONU (excluzând China și Rusia).
Aceasta ar lăsa Statele Unite ale Americii, cel mai puternic aliat al Israelului, într-o situație izolată.
Statele Unite au recunoscut Autoritatea Palestiniană de la mijlocul anilor 1990, dar nu și statul palestinian în sine. Unii președinți americani au susținut crearea unui stat palestinian, însă administrațiile lui Donald Trump au adoptat o politică mai favorabilă Israelului.
Lipsa sprijinului Statelor Unite, cel mai important aliat al Israelului, face imposibilă imaginarea unui proces de pace care ar conduce la o soluție finală cu două state.