S-a încheiat ediția din 2025 a Festivalului George Enescu. De câteva zile am revenit la rutina obișnuită. Ajunsesem să particip la concertele Festivalului Enescu cu un entuziasm aproape similar celui al unei zile de serviciu. Restanțele acumulaseră atâtea încât, după câteva zile de la concertul de închidere, reușesc în sfârșit să găsesc timp pentru a împărtăși câteva impresii, dragi prieteni. Acestea sunt, evident, subiective. Sunt ale mele și vă invit, de pe acum, să le priviți cu rezervă. Dacă percepțiile mele nu coincid cu ale voastre, vă rog să le împărtășiți și pe ale voastre, cu aceeași deschidere cu care le exprim eu.
Pe parcursul unei luni, așa cum am menționat și în edițiile anterioare din 2023, București a devenit centrul mondial al muzicii clasice. Acum, odată încheiat Festivalul Enescu, orașul revine statutului său de capitala a României.
Cu un buget de 14 milioane de euro, reprezentând fonduri predominent publice, dedicat unei luni de Festival George Enescu – o sumă justificată atât din perspectivă estetică, cât și financiară și managerială – interesul public este pe deplin motivat. În opinia mea, este foarte important că Festivalul George Enescu beneficiază de o susținere politică semnificativă din partea bugetului de stat, probabil cel mai consistent din istorie. Am menționat de mai multe ori în intervenții publice, dar o repet: educația și cultura au nevoie de investiții majore, fiind subfinanțate.
Festivalul George Enescu merită o alocare generoasă de fonduri de la bugetul de stat, deoarece este singurul produs cultural global din patrimoniul cultural imaterial național care poate deveni simbolul și brandul național pentru România. Această opinie am exprimat-o și într-un interviu acordat pentru Gândul în 2021, cu două ediții festivalier ale trecutului. Nu intenționez acum să discut despre modul în care au fost cheltuiți acești bani în 2025; această temă nu mă interesează în prezent. Însă, o dezbatere publică pe această temă de interes național este necesară, mai ales în privința modului în care va fi gestionat în continuare un festival de 14 milioane de euro, nava-amiral a culturii românești: în ce direcție ne îndreptăm și ce trebuie perfecționat.
Comparativ cu edițiile anterioare, am observat o tendință generală de extindere pe orizontală a festivalului (ceea ce este un aspect pozitiv), dar și o ușoară dispersie pe verticală (care poate fi interpretată ca un aspect negativ). În plus, percepția mea asupra consistenței repertoriului în 2025 este mai critică față de cele anterioare: dacă nu sunteți de acord, vă invit să-mi contraziceți. Pe de altă parte, un fapt pozitiv este faptul că, în 2025, muzica clasică a ajuns în 20 de orașe din țară și la Chișinău. Cu toate acestea, mulți români din alte zone nu au fost conștienți că Bucureștiul găzduiește un festival de muzică clasică în această perioadă: am primit mărturii în acest sens din partea unor potențiali beneficiari. Consider că îmbunătățirea comunicării către segmentele de public mai tânăr merită o atenție specială în anii următori.
Programele pentru familii și copii au continuat și, în opinia mea, ar trebui extinse și mai mult. Inițiativele demarate în 2023 de Cristian Măcelaru au avut succes, fiind și la ediția actuală un element important în educația muzicală a noilor generații, cultivând dragostea pentru muzică încă de la vârste fragede. Expansiunea acestor proiecte trebuie susținută în continuare.
Proiectul Enescu în Control: am participat o singură dată, dar ideea de a aduce muzica clasică în cluburile din București este pur și simplu magistrală. La prima participare, clubul din strada Constantin Mille era plin. Ar fi minunat ca asemenea inițiative să continue și să se dezvolte, oferind publicului oportunitatea de a descoperi muzică clasică reinterpretată în contexte diferite.
Referitor la Enescu – JTI Immersive Experience, nu m-am putut pronunța, deoarece nu am vizitat această expoziție. Dar dacă este adresată populației familiale, consider că este o idee bună. În schimb, extinderea acestei experiențe la concertele orchestrale mari nu mi se pare adecvată, din motive estetice și conceptuale. Nu înțeleg rostul afișajelor vizuale animate într-un concert destinat adulților pasionați de muzică clasică.
Am stat foarte atent la proiecția multimedia de pe 18 septembrie 2025, în timpul simfoniei Daphnis și Chloé de Maurice Ravel. În încercarea de a înțelege sensul acesteia, nu am reușit. Nu am sesizat care a fost contribuția proiecției într-un concert cu Orchestra Națională a Franței conduse de Cristian Măcelaru, în condițiile în care sala era plină, iar publicul era motivat și informativ. Fragmentul de proiecție a evocat o scenă idilică în peisaje modernizate sau reinterpretate, iar scopul său rămâne neclar pentru mine: ce a adus această imagistică în cadrul unui concert de muzică simfonică?
De asemenea, am avut ocazia să observ că o proiecție multimedia, în concertul inaugural din 24 august 2025, a fost percepută ca fiind inutilă: în timpul interpretării Poemului român de George Enescu, s-au vizionat imagini cu un tren în mișcare, fără să fie clar motivul, generând mai mult iritare decât valoare artistică. Aceasta a fost o demonstrație a faptului că uneori imaginea nu adaugă sens unui concert.
Opinia asupra inutilității proiecției multimedia se poate extinde și asupra operei Salomeea: în schimb, sub direcția lui Cristian Măcelaru, Orchestra WDR din Köln a realizat o interpretare excepțională a poveștii biblice a Salomeei, în 1 septembrie 2025, la Sala Palatului. Mi-ar fi plăcut să o văd pe scena Operei Naționale din București, în viitor.
Inclusiv la Opera Națională București, în 2025, s-a desfășurat reprezentarea Oedip de George Enescu, o decizie valoroasă și o reușită artistică în peisajul liric național. Detaliile pot fi găsite în cronica mea din Gândul.
Referitor la comportamentul publicului, nu am altceva de adăugat față de cele scrise pentru ediția 2023, pe care le puteți consulta în Gândul. Este timpul să acceptăm că nu va mai exista vreodată un concert de muzică clasică unde telefoanele mobile să nu fie puse pe mod silent sau să nu deranjeze audiția. Chiar dacă pare un gest absurd, există ideea de a transforma telefoanele în instrumente muzicale, făcând o orchestră digitală din telefoanele uitate ale spectatorilor. La un moment dat, un telefon a sunat în timpul interpretării celei de-a V-a din Simfonia nr. 2 „Învierea” de Gustav Mahler, chiar în momente de intensă adorație muzicală, și a sunat de un model de telefon vechi, nu un iPhone, dar mesajul final, inspirat de muzica lui Mahler, putea fi interpretat ca o pătrundere în dialog cu divinitatea: „Vei învia, da, vei învia!”
Joi, 18 septembrie 2025, pe scena Sălii Palatului, Orchestra Națională a Franței, alături de violonista Anne-Sophie Mutter, a avut un moment cult: o doamnă a părăsit sala după ce a răspuns la telefon, iar alți spectatori și-au căutat locurile după începere. Unui participant i s-a transmis, umoristic, despre consumul de hârtie igienică utilizată. Aceasta reflectă dificultățile și micile provocări ale unui eveniment de această anvergură în actualul context.
Totuși, am remarcat o evoluție pozitivă: Rapsodia română nr. 1 de George Enescu, interpretată de Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam, la ultima seară de festival, nu a mai fost întreruptă de aplauze înainte de final, iar publicul a avut răbdare în timpul pauzelor. În plus, comportamentul de a se ridica în picioare în timpul interpretării imnului național a fost mai puțin frecvent și mai discret decât în trecut, ceea ce se percepe ca un gest de respect pentru tradiție și pentru orchestră.
O tendință importantă, sub conducerea artistică a lui Cristian Măcelaru, este introducerea în program a unor creații muzicale recente, interpretate în premieră sau în primă audiție, menite să aducă festivalul în actualitate și să stimuleze curiozitatea melomanilor. Exemple relevante sunt Concertul pentru orchestră (2025) de Dan Dediu și Requiem for My Friend (1998) de Zbigniew Preisner, interpretate în 2025 la Sala Palatului și Ateneul Român.
Un alt proiect muzical inovator a fost suita orchestrale din opera Mamele din Herson, compusă de Maxim Kolomiyets, pentru Orchestra Ucraineană a Libertății, în 2025. Lucrarea a fost interpretată la Sala Palatului în 25 august, fiind o compoziție scrisă pentru a evidenția suferința și rezistența mamelor ucrainene afectate de conflictul din Herson. Amintesc și de Bucha. Lacrimosa, de Victoria Polevá, o lucrare impresionantă pentru vioară și orchestră, dedicată memoriei victimelor masacrului din Bucha din 2022, devenind un simbol al durerii suferite de Ucraina.
După aceste prezentări, organizatorii au ales să echilibreze programul, incluzând seri cu muzică rusească interpretată de Philharmonia Orchestra din Londra, dirijată de Santtu-Matias Rouvali, precum și seri dedicate muzicii ucrainene. La aceste evenimente, sala a fost diferit de la o seară la alta, poate reflectând atitudini și percepții diferite ale audienței. În anumite zile, sala a fost pe jumătate goală, în altele, aproape plină, consecință a factorilor politici sau culturali.
Două momente speciale ale concertelor din 28 august 2025 mi-au rămas în memorie:
- Primul, remarcabil pentru interpretarea Leningrad de Șostakovici, care a exprimat muzical înfruntarea brutală a invadatorilor naziști. Această simfonie, compusă în anii 1941-1942, a devenit un simbol cultural al rezistenței sovietice în timpul Blocului de Nord, fiind o frescă sonoră a războiului și a sacrificiului. Reprezentarea orchestrei din Leningrad a fost un act de curaj și de afirmare artistică în fața genocidului.
- Al doilea, a fost bisul final, un fragment din Moscova, Cheryomushki de Șostakovici, care a evocat atmosfera satirică a vieții cotidiană în regimul sovietic, iar interpretarea a fost salvată de energia interpretativă a Orchestrei din Londra.