Discuția despre sistemul de justiție din România seamănă astăzi cu o statuie a lui Themis plasată între două oglinzi: fiecare grupare îi reflectă chipul diferit, fiecare afirmă că susține aceleași principii, dar acționează în direcții opuse. În timp ce, în același timp, încrederea publicului se diminuează, iar mulți se întreabă de ce societatea tacită sau, și mai grav, de ce nu apără independența sistemului judiciar. Răspunsul este simplu și înfricoșător: pentru că imaginea justiției nu mai este vizibilă.
Pe de o parte, există cei care afirmă că, între 2005 și 2018, sistemul judiciar s-a transformat într-un spectacol televizat, că procurorii au depășit limitele legii și că drepturile fundamentale – prezumția de nevinovăție, proporționalitatea, garanțiile procesuale – au fost sacrificate pentru rezultate rapide. Pe de altă parte, se află cei convinși că, după 2018, accentul nu a mai fost pus pe consolidarea statului de drept, ci pe protejarea anumitor persoane publice, utilizând reinterpretări convenabile ale legislației.
Pentru această grupare, prioritatea rămâne pedepsirea celor care au prădat România, chiar dacă, în acest demers, normele de procedural sunt percepute ca simple obstacole în calea „dreptății”. Este o reacție la o perioadă în care procurorii nu puteau atinge anumite personalități politice. Pe fondul acestui context, mulți au ieșit în stradă convinși că apără principii, fără să realizeze că, de fapt, deveniseră o forță de manevră într-un conflict între politicieni și magistrați.
Problema nu este existența acestor două grupări, ci faptul că s-a pierdut ceea ce ar fi trebuit să rămână inviolabil: echilibrul justiției, simbolizat de balanța lui Themis. În această narațiune, fiecare grupare consideră că luptă pentru valori fundamentale, dar ambele sacrifica stabilitatea care ar trebui să protejeze libertățile individuale. În zgomotul confruntării, am uitat că drepturile și libertățile fundamentale nu sunt negociabile: nici în fața corupției, nici în fața abuzurilor de putere.
Imaginea justiției, reprezentată de balanță, ar trebui să rămână perfect orizontală, însă pare că oscilază, fiind dezechilibrată de unii sau alții. Pânza care ar trebui să îi acopere ochii nu mai este opacă, ci transparentă, realizată din muselină, material în care adevărurile, intențiile și presiunile se pot observa cu ușurință. Dacă și justiția poate vedea, cine mai poate garanta imparțialitatea verdictului?
Nu este nevoie să aparținem unei tabere pentru a înțelege riscurile. Un sistem învechit, afectat de conflicte interne, își pierde energia pentru cele mai importante: prevenirea erorilor judiciare, limitarea tentațiilor de exercitare abuzivă a puterii și protejarea drepturilor fundamentale. O societate care sacrificează libertățile pentru victorii simbolice sfârșește prin a avea mai puțină libertate și justiție. În plus, cetățenii dezamăgiți își pierd încrederea în judecători, indiferent de integritatea unora dintre ei.
România nu trebuie să aleagă între statul de drept și teama de abuzuri. Este necesară o justiție echilibrată – o justiție neutre, care nu se poziționează într-o tabără sau alta, ci în centrul sistemului, acolo unde se află reguli, garanții și demnitatea fiecărui cetățean. Echilibrul între puteri s-a deteriorat, iar rolul constituțional de restabilire revine instituției care trebuie să fie mediator între pârghiile statului: Președintele. Mediator, nu participant. Orice altă abordare conduce sistemul spre haos.
Până când pânza nu va deveni opacă din nou și balanța își va regăsi poziția justă, discuția va continua ca un conflict între tabere. Și noi vom continua să pierdem tocmai ceea ce pretindem că protejăm.
Victor Stănilă este avocat, Of Counsel în cadrul diviziei din România a rețelei internaționale bnt attorneys in CEE, societatea bnt Gilescu Văleanu & Partners, doctorand în domeniul Managementului și cadru didactic asociat la Facultatea de Administrație și Management Public din cadrul Academiei de Studii Economice din București.