Russia are un scop principal: să reconfigureze harta securității europene fără a declanșa un conflict direct cu NATO. Pentru atingerea acestui obiectiv, utilizează un set de instrumente de presiune bazate pe strategii perfecționate încă de la destrămarea Uniunii Sovietice. În prezent, există trei scenarii posibile care pot fi grave, conform unei analize realizate de The Conversation.
Succesiunea de evenimente precum intrarea tancurilor rusești în Georgia în 2008, anexarea Crimeei în 2014, invazia Ucrainei în 2022, incursiunile recente ale avioanelor militare ruse în aerul european, precum și apariția drone misterioase care au determinat închiderea aeroporturilor europene, sunt doar capitole dintr-o strategie unitară, concentrată și în continuă evoluție, pusă la punct de Rusia, notează Chris Kostov, profesor doctor în istorie, asociat la două universități de prestigiu din Spania.
Scopul Rusiei este de a exercita influență militară atunci când este nevoie, de a adopta tactici de tip „război în zona gri” când este posibil și de a exercita presiuni politice la nivel global. Moscova a dezvoltat aceste practici de zeci de ani, având ca singur obiectiv refacerea influenței sale în securitatea europeană, fără a declanșa un război deschis cu NATO.
Acest obiectiv este clar definit și urmărește, în esență, inversarea extinderii NATO de după Războiul Rece și reafirmarea sferei de influență rusă în Europa, conform analizei.
De asemenea, acest scop unic a fost catalizatorul acțiunilor Rusiei înainte de invazția Ucrainei. În decembrie 2021, Moscova a solicitat NATO să interzică aderarea Ucrainei și Georgiei și ca forțele aliate să se retragă în pozițiile din mai 1997, adică înainte ca fostele state sovietice din Europa de Est să devină membre NATO. Aceasta nu a fost doar o manevră diplomatică premergătoare invaziei din februarie 2022, ci a reprezentat un obiectiv în sine.
„Din perspectiva Kremlinului, extinderea NATO reprezintă atât o jignire, cât și o amenințare existențială și trebuie oprită cu orice preț”, scrie profesorul doctor în istorie în analiza sa.
„Setul de instrumente” de presiune folosit de Rusia
Acțiunile Rusiei pot fi interpretate în multiple moduri: drept amenințări militare, ca politică a riscului calculat sau ca presiuni diplomatice. În realitate, toate aceste interpretări sunt corecte, iar Moscova le combină pentru a estompa granițele între diplomație, acțiuni militare și propagandă internă. Conform profesorului universitar, „setul de instrumente” de control al Moscovei include următoarele tipuri de acțiuni:
- Politica riscantă pentru a impulsiona dialogul: Crescerea forței militare, de la concentrări de trupe la invadarea Ucrainei, creează crize ce atrag atenția Occidentului. Rusia produce situații de urgență pentru a obține influență în negocieri, utilizând tactici folosite și în trecut, cum ar fi în Georgia în 2008 și în Ucraina din 2014.
- Testarea zonei gri: Inscenări cu drone și avioane de vânătoare în spațiul aerian al Germaniei, Estoniei, Danemarcei sau Norvegiei, sunt teste deliberate ale capacității NATO de detectare și reacție, precum și metode de colectare a datelor asupra sistemelor de apărare și a stării de pregătire a aliaților, fără a deschide ostilități directe.
- Presiune hibridă asupra statelor mai mici ale NATO: Atacurile cibernetice și perturbările în aprovizionarea energetică ale unor state membre ale UE sunt menite să testeze solidaritatea alianței. Moscova vizează în mod special țări mai slabe pentru a alimenta scepticismul și divizarea în cadrul NATO.
- Manipulare internă: Pentru Vladimir Putin, confruntarea cu Occidentul asigură succes pe plan intern. În declarațiile recente, Dmitri Medvedev, vicepreședintele Consiliului de Securitate al Rusiei, a afirmat că „Europa se teme de propriul război”, consolidând narațiunea Kremlinului despre Rusia ca putere majoră și despre indecizia vestului.
Utilizarea acestor metode nu este o practică nouă, ci reprezintă o evoluție a strategiilor utilizate încă de la destrămarea URSS. De exemplu, în conflictele din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud și Donbas, Moscova susține războaie „nesoluționate”, ce împiedică aderarea statelor la NATO și UE, menținând influența rusă pe termen nelimitat, indică analiza.
„Testul continuu” al Rusiei
Strategia actuală a Kremlinului se concentrează tot mai mult pe mijloace hibride – drone, atacuri cibernetice, dezinformare și șantaj energetic – în detrimentul confruntărilor militare directe. Această campanie de testare nu este spontană, ci parte a unei strategii coerente, afirmă analiza The Conversation.
Fiecare incursiune, fiecare atac, are ca obiectiv identificarea răspunsului: „Poate Europa să detecteze? Poate coordona un răspuns comun? Poate implementa rapid o reacție eficientă?”.
Potrivit oficialilor belgieni, după ultimile incidente cu drone, continentul trebuie să „acționeze mai repede” în dezvoltarea sistemelor de apărare aeriană. Aceste măsuri sunt un seminț de convingere pentru Moscova că Europa nu este pregătită și că este divizată.
În Rusia, aceste momente sunt selectate pentru a fi folosite în materiale propagandistice, în care experți ridiculizează „slăbiciunea” Europei și demonstrează dezordinea de pe continent, ca o confirmare a poziției conflictuale a Kremlinului. Aceasta este o manifestare a unei strategii bine concertate.
În privința Occidentului, ținta nu este cucerirea, ci epuizarea resurselor și a unității naționale, prin presiuni constante și de intensitate redusă—așa numitul „test permanent”.
Provocările crescânde ale Rusiei la adresa NATO și a Europei nu pot fi menținute la statu quo. În analiza sa, Chris Kostov identifică trei scenarii posibile privind cursul evenimentelor:
- O nouă confruntare pe termen lung: scenariul cel mai probabil, deoarece NATO nu poate accepta pretențiile Rusiei fără a-și compromite principiile fundamentale. Conflictul ar putea duce la un impas durabil, cu amplificarea prezenței militare pe flankul estic, creșteri de bugete de apărare și reapariția unei „Cortine de Fier” în Europa.
- „Finlandizarea” Ucrainei: un rezultat posibil, în ciuda instabilității, unde Ucraina ar putea fi forțată să adopte statut neutru, abandonând aderarea la NATO în schimbul unor garanții, asemenea Finlandei în timpul Războiului Rece. Din perspectivă occidentală, această soluție ar recompensa agresiunea Rusiei și i-ar conferi dreptul de veto asupra independentei regionale.»
- Escaladare provocată de erori de calcul: într-un climat de tensiuni intensificate, un incident minor — precum doborârea unei drone sau un atac cibernetic eșuat — ar putea degenera într-un conflict mai amplu. Deși o confruntare directă între NATO și Rusia este deocamdată improbabilă, nu poate fi exclusă complet.
Necesitatea rezilienței europene
Abordarea Kremlinului se bazează pe divizare, potrivit explicațiilor din analiza The Conversation, iar răspunsul Uniunii Europene trebuie să fie unitate. În acest sens, este esențială dezvoltarea unor capacități precum:
- Apărare aeriană și antirachetă integrate: construirea unui scut continental real, care să acopere lacunele vulnerabilităților dronelor și tehnologiilor hipersonice.
- Apărare hibridă comună: tratarea atacurilor cibernetice și a incursiunilor cu drone ca provocări pentru întregul bloc. Un sistem unanim agreat al NATO ar preveni izolarea membrilor săi.
- Independență tehnologică și politică: investiții în industriile naționale de apărare, autonomie energetică în surse regenerabile și lanțuri de aprovizionare reziliente. Securitatea începe cu autosuficiența, mai ales în condițiile sprijinului fluctuant din partea SUA.
- Descurajare diplomatică: combinarea unei descurajări militare credibile cu măsuri pragmatice, menținând comunicațiile deschise pentru evitare escaladări.
Strategia Rusiei nu se limitează la reacții, ci are o componentă structurală. Kremlinul încearcă să determine Occidentul să accepte o nouă ordine de securitate prin coerciune, sondaje și teste continue. Instrumentele variază – de la tancuri la drone, de la invazii deschise la războaie hibride de uzură – toate având scopul de a submina unitatea europeană și de a restabili sferele de influență pierdute în 1991.
Provocările Moscovei împotriva Europei sunt evidente și vor persista până când costurile vor deveni insuportabile. În această criză interminabilă, Europa trebuie să demonstreze că reziliența definește viitorul continentului, nu frica. Doar o Europă unite și pregătită poate asigura acest progres.