Transfer Steaua ratat: Lucescu și povestea mijlocașului cu 135 de goluri în Liga 1

Hunedoara, un oraș cu două aspecte: în centru, timpul pare a fi mers înainte – străzi curate, clădiri moderne, un aer proaspăt. La periferie, trecutul încă își păstrează misterul. Blocuri gri, tăceri prelungite, siluete neclintite de decenii.

Și totuși, pentru mulți dintre cei ce au scris istoria Corvinului pe gazon, Hunedoara rămâne acasă. Deși au atins gloria, deși ar fi putut trăi oriunde pe hartă, puțini s-au îndepărtat. Au rămas aici, printre ziduri care nu mint și amintiri ce nu se deteriorează. O liniște ce nu vine din resemnare, ci din educație.

Condiția fizică nu-l trădează pe Ioan Petcu nici la vârsta de 66 de ani. Ochii, de un albastru intens, adânciți într-o liniște ce dezarmează. Vorbește blând, aproape șoptit uneori. Calm, dar ferm, având siguranță în exprimare. În prezența lui, nu te poți grăbi. Te obligă, cu o bunătate tăcută, să încetinești.

Ioan Petcu: „Pentru Lucescu, învățământul avea o importanță la fel de mare ca fotbalul!”

„Tot timpul nostru liber îl dedicam fotbalului. În spatele blocurilor, pe terenuri improvizate, la școală, pe terenuri de handbal. Jucăm pe zgură, pe pietriș, oriunde era posibil”, își amintește acesta.

Chiar dacă pasiunea sa a persistat până la sfârșitul carierei, Ioan Petcu a înțeles devreme că poate trăi din fotbal: „Din clasa a cincea, a șasea, mi-am propus să o iau mai serios. Tatăl meu a fost foarte important în motivarea mea, dorind să evoluez. M-a dus la stadion, la Corvinul.

Prima satisfacție a venit în clasa a opta, când am câștigat campionatul școlilor din oraș. Acela a fost gustul competiției. Dumitru Pătrașcu m-a selectat, fiind antrenor la centrul de copii și juniori. Mi-a spus: «Vreau să continui, trebuie să fii aici în fiecare zi». Eram foarte atașat și de școală, și mereu m-am descurcat bine la învățătură, dar am reușit să echilibrez ambele aspecte.

Era un moment crucial la Corvinul. Lucescu a sosit la Hunedoara în 1977. Eu eram deja la echipa mare a juniorilor. Evenimentul a coincis și cu retrogradarea noastră. Chiar din postura de coleg, el reprezenta o figură paternală, un model superior. Împreună cu el, mai era și Radu Nunweiller.

După un timp, a venit și Florea Dumitrache. Erau jucători cu performanțe înalte, capabili să deschidă noi orizonturi. Și, pe lângă talentul lor, erau oameni remarcabili. Nu făceau nicio distincție între ei și noi.

Mircea Lucescu, în special, obișnuia să ne dedice o jumătate de oră la finalul antrenamentelor. Ne centra din stânga, din dreapta. Ne învăța cum să lovim cu capul, cu latul piciorului, cum să centrăm. Pe lângă antrenamentele regulate, el a fost practic un antrenor de teren: ne-a ghidat, ne-a încurajat. Ulterior, a transformat Corvinul.”.

Dincolo de fotbal, Lucescu acorda o importanță crucială educației. Vizita părinții, vorbea cu ei. Pe ai mei i-a vizitat de mai multe ori, discutând cum să mă susțină, când să mă lase să plec, ce să mănânc. Avea timp pentru fiecare. Nu era o întâlnire formală, dar era prezent lunar la mine, apoi la alți colegi. Chiar dacă unii părinți nu erau la fel de implicați – cum era cazul lui Romică, care avea o situație mai dificilă – găsea un mijloc de a fi aproape de fiecare.
– Ioan Petcu – fost mijlocaș Corvinul

„A observat ceva în grupul nostru, de 9-10 jucători, și s-a concentrat pe acest nucleu. Pe ceilalți i-a exclus, terminând cu jucătorii împrumutați. Aveam fotbaliști din toată țara. În primul an, am promovat în Divizia A. Și acea echipă a rezistat timp de 10-12 ani, devenind stabilă”.

În meciurile de acasă, după 15-20 de minute, scorul era deja 3-0. Destul de remarcabil! Pornim tare, asediind adversarii, marcam rapid și facem jocul ușor.
Ioan Petcu – fost mijlocaș Corvinul

„Lucescu a favorizat mereu promovarea tinerilor. În primul rând, ne-a spus: «Trebuie să fiți educați, să vă bazați pe școală, nu trebuie să o neglijați». Și ne-a insuflat responsabilitatea față de studii. Uneori, glumeam că ne-am fi numit Sportul Studențesc Corvinul Hunedoara.”.

El se ocupa de fiecare jucător individual. Mă lua separat, mă trimitea la sala de forță. Îmi spunea că am forță, tehnică, inteligență, dar că trebuie să mă concentrez pe partea fizică, pentru dezvoltare. Am jucat în toate naționalele de juniori”.

Ioan Petcu: „Ne-a dus peste tot: Italia, Israel, China, Egipt!”

Întrebat despre tânărul antrenor Mircea Lucescu și particularitățile sale, fostul mijlocaș al Corvinului explică unde se evidențiază: „Era tot timpul informat, și acum este. Un bun pedagog, un individ capabil să creeze o atmosferă familială acolo unde lucra. După meci, indiferent dacă câștigam sau pierdeam – deși pierderile erau rare acasă! – ne întâlneam cu familiile, partenerele, copiii, și stăteam la o masă.

Discutam despre ce s-a întâmplat, despre greșeli, despre rezultate pozitive. Aceasta a fost prima sa calitate. Atunci când trebuia să obținem permisul de conducere, el ne însoțea la Deva, se interesa de școală, de problemele personale; de dimineața până seara era prezent, implicându-se în tot. De asemenea, era un tip care știa să valorifice calitățile fiecăruia.

Știa, de exemplu, că nu eram un apărător strălucit, dar lucra cu mine la 30 de metri de poartă, cu scheme și acțiuni, până le-am transformate în reflexe. Un tactician excepțional.”.

Nu am jucat atât de des în națională, dar, cum spunea Lucescu, eram pe același post cu Ilie Balaci. El era mai bun și mai talentat. Am ajuns, totuși, și sunt mulțumit că am atins acest obiectiv. Pentru mine – și cred că pentru orice fotbalist! – acest lucru e un scop suprem: să ajungi să joci la națională.
– Ioan Petcu – fost mijlocaș Corvinul

O trăsătură mai puțin obișnuită a vremii era participarea în turnee internaționale. Ca jucător al Corvinului, însă, puteai descoperi lume:”Am fost peste tot, în Italia, în Israel, în China, Egipt. Unde nu am fost? A fost un mare avantaj să-l avem pe el. Venea de la Dinamo, avea relații. Cel puțin de două ori pe an participam la turneele străine.

Dinamo avea turnee importante de onorat, de aceea ne luau în considerare și pe noi. Ne confruntam cu adversari mai puternici, echipe bune, ce ne modelau. Când ne întorceam în România, ne părea că jucăm… mai ușor. Acest lucru ne-a oferit un avantaj greu de egalat. Jucam foarte ofensiv, nu jucam niciodată defensiv. Astăzi, fotbalul este mai tactic, cu multe pase înapoi, a pierdut din spectacol. Jucam pe stadioane pline, încercam să atacăm, să marcăm, să oferim spectacol.”

Corvinul. Sfârșitul. Străinătatea: „A fost un fel de concediu. Ne chemau la meci cu două ore înainte!”

Deși reprezenta o epocă romantică, o echipă care atrăgea suporteri din toată țara, succesul Corvinului avea să se stingă inevitabil într-o zi:”Primul semn a fost plecarea lui Lucescu, plecat la echipa națională. A fost indicatorul. Nu știam ce se va întâmpla. El a spus clar că vom rezista cel puțin 10 ani, că nu vom avea probleme cu retrogradarea. Și așa s-a întâmplat.

Echipa a coborât de pe culmi, în proporție directă cu plecarea lui. Jucători importanți s-au transferat pe rând. După un timp, grupul a slăbit, în mod inevitabil. Bineînțeles, ne-am ținut de ceva timp la un nivel ridicat, însă nu ca înainte.”

Odată cu declinul echipei și al vremurilor, Ioan Petcu, ca mulți fotbaliști români, a ales drumul străinătății: „După Revoluție am plecat în Cipru, unde am stat un an. Așa era moda atunci, să pleci! Pentru mine a fost un fel de concediu: era un program strict, profesionist, cantonamente.

În România intram în cantonamente joia, când aveam meci duminică. În Cipru făceam două antrenamente pe săptămână. Am avut surprize în Cipru. Aici veneam cu două ore înainte de meci. Era ceva neobișnuit pentru mine. A fost un an foarte frumos, totuși.”.

„M-am întors pentru că în 1991, a fost emisă o lege privind jucătorii străini. Venisem în concediu acasă și m-au sunat. Atunci am decis să rămân la Hunedoara. Antrenor era Jacky Ionescu.

Ne pregăteam pentru un cantonament la Sovata. Însă, cu două zile înainte, am primit un apel de la Ladislau Vlad. Îl chemaseră la o echipă nou promovată în Ungaria, Diosgyori. El m-a văzut la Corvinul și m-a dorit acolo. Am acceptat și am plecat în Ungaria. Poate a fost o decizie greșită, dar am ajuns la concluzia că trebuie să accept ce s-a întâmplat..”

Barajul cu Sportul: „Dan Dragoș Crăciun ne-a furat! Ne-a rupt atunci!”

„Am ajuns acolo cu Romică, cu Gabor. Am ajuns la barajul pentru rămânerea în prima divizie. Am reușit să ne impunem într-un dublu meci împotriva unei echipe din Budapesta. Erau foarte încântați de mine și de Romică. Contractul era bun. Am semnat pentru un alt an. Atunci ne-au sunat iar. Le-am explicat că am semnat în Ungaria. Le-am explicat că trebuie să mergem înapoi, dar au insistat că trebuie să ajutăm echipa – deși aveam peste 30 de ani.

Au insistat să ne pună în club. Eu președinte, Gabor antrenor. Am cedat până la urmă, după atâția ani de cantonamente. În 1992 am coborât în ligă, am avut oportunitatea să repromovăm, disputând un baraj cu Sportul Studențesc, dar nu am reușit.”.

Sportul fiind o echipă a sistemului, antrenată atunci de actualul președinte LPF, Gino Iorgulescu: „Ne-a furat arbitrul pe atunci, ne-a rupt. Dan Dragoș Crăciun. Îmi pare rău, dar tot timpul am spus adevărul. Știi cum e zicala? Te iert, dar nu uit. Ne-a furat atunci la Sfântul Gheorghe, a fost o lovitură dură.”.

Corvinul a pierdut barajul, un moment crucial în istoria clubului, care nu a mai promovat niciodată.

Aveam o echipă bună. Pur și simplu, nu am avut voie să depășim centrul terenului. Toate acțiunile noastre erau invalidate: «Ofsaid! Ofsaid! Ofsaid!». Au marcat un gol după o greșeală flagrantă și au încheiat partida cu 1-0. Totul a fost contra noastră. Sau pro Sportul!

Mulți ani mai târziu, în 2010, am ajuns la FC Bihor. Am încheiat contractul. Mi s-a spus să aștept și medicul echipei. Și cine intră pe ușă? Dan Dragoș Crăciun. Mi-a schimbat fața imediat! «Bună ziua, eu plec, nu mai rămân!»”.

Aranjamentele cu Dinamo: „Ce faceți, mă, nuntă? Avem meci cu Dinamo mâine!”

Deși susține că nu a fost niciodată implicat în meciuri trucate, atunci când vine vorba de Dinamo, Ioan Petcu își schimbă perspectiva: „Asta o recunosc, cu Dinamo, trebuia…așa erau lucrurile.” – „De exemplu, mă chemau la Deva, la securitate, și spuneau: «Bă, uite, jucați cu Dinamo (sau cu Victoria sau cu nu știu cine!) Trebuie să facem egal, e nevoie». Mai făceam lucruri de genul acesta, pentru că așa era atunci.”

Întrebat dacă Lucescu reprezenta un catalizator pentru astfel de aranjamente, fostul mijlocaș reacționează imediat: „Nu! Nu! Nu! El avea mereu ambiția să ne confruntăm cu Dinamo, așa cum am și făcut în Cupă.”

Eliminare care are o anecdotă: „Jucam cu Dinamo în Cupă, la Sibiu. Erau sferturi de finală. El ne-a spus clar: «Trebuie să-i învingem. Suntem mai buni.» Se simțea ambiția lui. Cu o zi înainte de meci, eram deja în cantonament într-o pensiune din oraș.

Mâncam seara, ne urcam sus… și ce să vezi? Gălăgie, muzică, scandal! Jos, în sala de mese, era o nuntă. Petrecerea ținea până dimineață. Nea Mircea, văzând tot, ne-a chemat nervos: «Ce faceți, mă, nuntă? Cum să doarmă băieții în vacarmul ăsta, avem meci cu Dinamo mâine!»”

Ne-a scos pe toți afară, a venit și ne-a spus: «Băieți, nu se poate, mergeți fiecare acasă, odihniți-vă. Am încredere în voi.» Ne-a lăsat liberi. Noi, tineri, ne-am mai plimbat, am băut câte un suc, o bere, nimic grav. El ne permitea un pahar de vin roșu seara, spunea că ajută la somn.

Doar că s-a făcut vreo 10 oră și jumătate. Și ce să vezi? Nea Mircea apare. «Ce faceți, mă? Ce v-am zis?» – «Înapoi în cameră, Nea Mircea!» – «Dacă mâine nu-i scoateți pe Dinamo, cu mine ați terminat-o!»

Ne-a ambiționat de ne-am dus a doua zi ca leii. Am jucat excelent, i-am eliminat pe Dinamo. Eu cu Gabor am fost decisivi: el a centrat, eu am marcat golul de 1-0. A fost o victorie obținută prin efort și cu pasiune, pentru că nu voiam să-l dezamăgim”, povestește fostul fotbalist.

„Nu pot să am amintiri negative legate de Mircea Lucescu. Am avut o relație excelentă cu el. Chiar și atunci când greșeam – eram tineri, făceam greșeli – niciodată nu ne-a certat dur, cum făceau alți antrenori. Nu ne-a amenințat, nu ne-a tăiat din salariu, nu ne-a dat avertismente aiurea. Alții făceau asta, dar el nu. Știa că greșelile noastre erau minore și copilărești. Avea încredere în noi”
– Ioan Petcu – fost mijlocaș Corvinul

Ioan Petcu: „Lucescu știa să te corecteze fără să te doboare”

În urma mai multor discuții la Hunedoara, am întâlnit și un fost fotbalist al Corvinului (care nu a dorit să-și dezvăluie identitatea) care îl critica pe Lucescu, susținând că „avea jucătorii lui, iar unii colegi se simțeau neglijați sau marginalizați”. Am abordat subiectul cu Ioan Petcu:

„Nu, din perspectiva mea, nu pot accepta ideea că Mircea Lucescu ar fi făcut diferențe între jucători. El este prea corect și integru pentru a crea astfel de separatisme. Dimpotrivă, oriunde a fost, a încercat să unească grupul cât mai eficient.

A fost așa și la noi – a creat un nucleu puternic, unit, iar apropierea lui față de jucători era autentică. Dorea ca echipa să nu simtă frică sau presiune, spre deosebire de antrenori mai duri, ca Teașcă. Știa cum să te corecteze fără să te demotiveze și te încuraja chiar și atunci când greșeai”.

Cu Dinamo aveam o prietenie mai veche. Ei aveau echipe foarte bune, nu cred că era nevoie de vreun aranjament. Dar ei, pentru siguranță, mai…
Ioan Petcu – fost mijlocaș Corvinul

Cum era să ajungă la Steaua: „Ne-au dus cu pușca în spate la frizerie și ne-au ras în cap”

Întrebat de regrete, Ioan Petcu dezvăluie un episod interesant legat de o posibilă mutare la Steaua: „Nu pot spune că am regrete mari. Poate doar două lucruri. Nu am reușit niciodată să câștig titlul de golgheter, deși am fost mereu în top. Am peste 150 de goluri în Divizia A, dar în anul în care aveam șansa să-l câștig, mi l-a suflat Gică Hagi. A fost un moment pierdut.”.

Cel de-al doilea moment se referă la o posibilă plecare la Steaua, fiind în armată. Ne-au dorit pe mine și Romică Gabor. Ne-au chemat la încorporare la Deva, unde am fost declarați fotbaliști. Doar că am fost luați serios: direct în unitate, tunși la zero. Numai că să te tunzi la zero era o rușine în oraș, parcă ieșind de la închisoare.”

„Ne-au băgat în unitate, gata să ne ducă la București. Dar i-am sunat pe nea Mircea: «Suntem aici, la unitate.» Acesta a fost foarte surprins: «Ce căutați acolo?» A venit personal după noi, cu mașina.

Când ne-a văzut tunși, a început: «Bă, proștilor, cum v-ați lăsat așa?!». I-am explicat că ne-au dus cu pușca la frizerie și ne-au tuns. A vorbit cu cine trebuia și ne-a scos de acolo. Ne-a adus acasă. Am depus jurământul, a fost totul în ordine. Posibilitatea transferului a dispărut.”

Ulterior, la un meci al Corvinului, amândoi am participat la un gol. Publicul era nedumerit, nu știa cine a pasat și cine a marcat”, a relatat fostul mijlocaș pentru Gazetă.