Vara nomenclaturiștilor în epoca Gheorghiu-Dej: odihnă cu pază sau întoarcere la origini?

În perioada conducătorului Gheorghe Gheorghiu-Dej, concediile cadrelor de partid reprezentau un privilegiu, diferit semnificativ de viața obişnuită a cetăţenilor. Acestea se desfăşurau în vile şi staţiuni exclusive, în timp ce majoritatea populaţiei îşi petrecea concediile muncindu-şi pământul sau în tabere sindicale modeste. Astfel, concediul reflecta clar diferenţele de statut social.

În deceniul al cincilea, noţiunea de „vacanţă” era practic absentă din vocabularul lucrătorilor. „Conceptul de vacanţă era legat în special de pauzele trimestriale şi semestriale din şcoală. Pentru salariaţi se folosea termenul de concediu”, explică Lavinia Betea. Concediul era considerat un drept, dar şi o manifestare a generozităţii regimului: „Un beneficiu, se spunea, datorat regimului comunist care garanta concediul plătit ca un drept al muncii”

Durata concediilor era limitată. Angajaţii începători beneficiau doar de 12 zile lucrătoare. Cu vechime de muncă mai mare, concediile puteau ajunge la o lună. Exclusiv cadrele didactice aveau dreptul la două luni de deconectare. Această diferenţiere era evidentă între categorii profesionale printre lucrători. Pentru mulţi, concediul era sinonim cu întoarcerea în localităţile de origine. „Persoanele mutate în oraşe şi departe de familiile lor se întorceau acasă la părinţi şi rude, pentru a participa la evenimente familiale precum nunţi şi botezuri, dar şi pentru a ajuta la muncile agricole de la sate.” Astfel, concediul devenea mai mult o formă de muncă domestică şi reintegrare socială decât o perioadă de relaxare.

Pentru cei mai norocoşi, sindicatele ofereau bilete de odihnă şi tratament. „Un astfel de bilet, cu durata de 12 zile, nu depăşea valoarea unui salariu. Era o realitate, dar condiţiile erau destul de modeste”. Locuri de cazare erau în vile naţionalizate, transformate în case de odihnă, centre de tratament sau cantine. Chiar şi în condiţii modeste, impactul personalera unul semnificativ: „Majoritatea erau prima generaţie din familiile lor care mergea în staţiuni. La întoarcerea în sat, se mândreau cu concediul în staţiune ca o realizare personală.“.

Pe parcurs, regimul a investit în modernizarea infrastructurii turistice. „În anii ’60-’70 s-au construit hoteluri, extinzându-se şi modernizându-se capacitatea turistică a litoralului”. Trecerea s-a făcut de la vilele naţionalizate, fosta proprietate a clasei burgheze, la hoteluri destinate lucrătorilor şi activiştilor de partid,

Concediile liderului

Gheorghe Gheorghiu-Dej se deplasa la Eforie Nord sau Timișoara, dar nu în mod privat. „Deplasările sale nu erau considerate concedii, ci perioade de refacere, conform recomandărilor medicale… Îl însoţeau constant membrii serviciului de pază şi protecție.”. Adesea, îi însoţeau foşti camarazi de închisoare şi membrii familiei. „Nepoata sa, doamna Mândra Gheorghiu, a relatat că le lua cu el în aceste deplasări pe cei trei nepoți.”

Concediile conducătorilor nu erau o detaşare totală de responsabilităţile politice. „Poziţia de lider presupune avantaje şi dezavantaje. Un mare dezavantaj era incapacitatea de a se deconecta de la obligaţiile de conducere a ţării.”. Responsabilitatea era continuă, iar deciziile trebuiau luate rapid, în conformitate cu principiul centralismului democratic. Modelul acestei conduceri era Stalin, care, de asemenea, își petrecea concediile în Caucaz. „Diminețile, erau aduse prin curier documentele importante, trimise prin avion, referitoare la decizii interne şi externe. Stalin le citea, lua decizii, şi făcea adnotări.” Gheorghe Gheorghiu-Dej se concentra mai puţin pe citirea acestor documente, „. Liderul si oamenii din jur comunicau mai puțin sau nu comunicau deloc. Acestia nu se prezentau în public decât cu prilejul unor evenimente sau manifestații”.

Privirea spre „putredul Occident“

În contrast, familiile nomenclaturiștilor beneficiau de acces la un stil de viață mai permisiv, uneori occidentalizat. „Se deplasau în străinătate, în concediu – la Karlovy Vary (n.r. – stațiune balneară din Cehia de astăzi). Sau justificau vizitele medicale în străinătate la specialiști. Se cazau la ambasade, făceau cumpărături şi se plimbau”. Aici, aveau parte de experiențe limitate „burgheziei”.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a permis, pentru o scurtă perioadă, membrilor Biroului Politic o privire asupra stilului de viață din Occident. „A considerat că membrii Biroului Politic ar trebui să vadă şi „putredul Occident”, cum era numită Europa de Vest în propaganda timpului”. Aceste vizite erau realizate discret, însoţiţi de securişti. „Fiecare membru al familiei şi cel puţin un securitate călătoreau cu trenul, ataşaţi trenurilor internaţionale. Conform unui itinerar prestabilit, vizitau oraşe. Aceste călătorii nu erau circuite organizate, ci vizite de familie, private”

În timpul lui Gheorghiu-Dej, chiar şi în concediile sale private, relația cu aspectul privat era paradoxală. Chiar dacă se relaxa în vile de pe litoral, era observat discret de locuitorii din zonă. Imaginea aceasta denota cât se controla puterea, cât de greu se putea desconecta de aspectul public. Un alt aspect notabil, dar revelator, ține de prezența grupului în jurul lui pe perioada concediilor. Lavinia Betea observă preferința lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru foștii săi camarazi de închisoare ca însoțitori. Prezența soțiilor acestora ridica însă dificultăți. Structura socială a acestor concedii era determinată nu doar de nevoile personale ale liderului, ci şi de consideraţii politice şi sociale.

În timp ce pentru cetăţeni concediul devenea un efort de reintegrare în mediul rural sau chiar de muncă agricolă, pentru lideri, concediile reprezentau menținerea controlului. Cu toate acestea, vizibilitatea limitată, dar evidentă a acestor spații „naționalizate” – vilele şi stațiunile confiscate – consolida imaginea regimului și simboliza o apropiere a poporului. Prin reconfigurarea concepţiei despre timpul liber, regimul Dej a generat o formă de mobilizare tacită. Concediul era instrument de control şi ierarhizare socială şi politică.