Într-o țară în care ministrii vin și pleacă mai rapid decât autovehiculele de pe traseul București – Predeal, un nou episod de criză guvernamentală abia mai stârnește interes.
Constituția României, în articolul 102, precizează foarte clar: „Guvernul este format din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică.”
Clar și concis. Fără „vicepremieri”. Fără „miniștri de stat”. Fără „miniștri delegați”. Toate aceste poziții au apărut ulterior, ca niște adăugiri politice, introduse de fiecare nou guvern care a simțit nevoia să împartă funcții.
Totuși, printr-o interpretare administrativă, factorii de decizie politici au hotărât la un moment dat că „alți membri” poate însemna… orice. Astfel, în 2008 a fost creată funcția de viceprim-ministru – nu prin modificare constituțională, nu prin vot popular, ci prin ordonanță de urgență (nr. 221/2008), ulterior integrată în legislație și în Codul administrativ. Instrument gândit pentru situații speciale, dar utilizat în România, aproape simbolic, pentru împărțirea portofoliilor între partide.
Dacă ar fi existat intenția de a stopa această deriva, Curtea Supremă ar fi putut ataca ordonanța la Curtea Constituțională, având temei și motivație, chiar și obligația morală de a păstra integritatea cadrului constituțional. Totuși, nu a făcut-o. Probabil pentru că a fost considerat un detaliu nesemnificativ. Sau pentru că, la vremea respectivă, prioritățile vizau „stabilitatea”.
Praxisul politic românesc a fost întotdeauna un teren al compromisurilor, unele minore, altele periculos de grave. Ignorând problemele, ajungi să nu mai cunoști cine deține adevărata autoritate, cine răspunde și cine doar ocupă poziții.
În realitate, noțiunea de vicepremier nu are o definiție clară în legislația care l-a inventat. Actualmente, Codul administrativ afirmă foarte succint: „Guvernul este format din prim-ministru și miniștri. Din Guvern pot face parte: viceprim-miniștri, miniștri de stat, miniștri delegați…” Dar nu specifică atribuțiile, competențele sau justificarea constituțională a acestor poziții. Este o formulare politică pentru echilibrarea ego-urilor din coaliții, transformată într-o practică administrativă. Pe scurt: clientelism cu diplome de stat.
Aceasta este problema fundamentală: în România, chiar și încălcările constituționale sunt tratate cu aparentă normalitate, prin acte normative cu parafă și antet. Controversa Oanei Gheorghiu nu se referă doar la o persoană, ci simbolizează o invenție legalizată, reinterpretarea unui articol din Constituție până când a devenit doar decorativ, și împărțirea autorităților între multiple persoane fără claritate asupra atribuțiilor, sub pretextul „coordonării” și „coabitării politice”.
În situația în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie să analizeze o plângere venită din interiorul propriului sistem împotriva unui oficial a cărui funcție nu ar trebui să existe, devine clară ironia situației: magistrații trăiesc consecințele propriului compromis din 2008. Două decenii de tăcere, de eforturi de a argumenta că e doar o poziție onorifică, conduc la un proces de erosare a fundamentelor democrației.
Constituția unui stat democratic nu este un text opțional. Este contractul fundamental. A-i încălca regulile, chiar și marginal, pentru motive politice, și a permite instituțiilor să-și depășească atribuțiile, în special în domeniul legislației, creează premisele pentru un haos juridic de durată.
Controversa Oanei Gheorghiu simbolizează o tăcere instituțională de aproape două decenii, iar România, stat de drept doar formal, plătește acum prețul unui moment în care nimeni nu a vrut să fie deranjat.