China se află printre țările cu cele mai mari rezerve strategice de petrol, dispusă să mențină stocuri suficiente pentru 3-4 luni de consum. Potrivit unui raport, Beijingul deține cele mai importante rezerve globale de țiței, în valoare de milioane de barili, fiind pe locul cinci în clasamentul internațional. Importurile de petrol ale Chinei provin în majoritate din Federația Rusă (aproximativ 17-18%), urmată de Arabia Saudită (14%), Malaysia, Iraq și Brazilia, fiecare cu circa 11-8%.
Surse și rute alternative de aprovizionare
Cea mai mare parte a importurilor de petrol de către China provine din rusia, cu conducte de import precum ESPO (Eastern Siberia–Pacific Ocean) și Kazahstan-China, care ocolesc punctele de blocaj maritim. China produce intern peste 4 milioane de barili pe zi, reprezentând 25% din necesarul intern. Capacitatea de energie regenerabilă a Chinei crește, fiind printre cele mai mari din lume.
Dependenta de Strâmtoarea Ormuz în regiune
Japonia, al patrulea consumator mondial de petrol, depinde în proporție de 90% de importul de țiței prin Strâmtoarea Ormuz. Importurile provin mai ales din Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuweit și Qatar. Incendiile și închiderea centralelor nucleare după Fukushima, în 2011, au sporit această dependență.
Coreea de Sud are o dependență de aproximativ 70-80% din importurile de țiței, toate tranzitând Strâmtoarea Ormuz. Industria sa de semiconductori și construcții navale, foarte energofagă, atrage o vulnerabilitate semnificativă.
India importă 85% din țițeiul necesar, din care 55–65% trece prin Strâmtoarea Ormuz. Principalul furnizor este Irak, urmat de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. Sectorul de rafinare indian are o rezervă strategică în expansiune, însă o eventuală blocare a strâmtorii ar afecta și exporturile de combustibili.
China, cel mai mare importator mondial, are o expunere mai redusă, deoarece 40-50% din importurile sale trec prin Strâmtoarea Ormuz, iar restul provin din Rusia, Asia Centrală, Africa de Vest și Brazilia. Astfel, China diversifică sursele pentru a reduce riscurile unei blocade.
Regiunile cu dependență diferită de importuri
Uniunea Europeană, inclusiv România, importă 15-20% din țiței prin Strâmtoarea Ormuz, din Arabia Saudită, Irak și Emiratele Arabe Unite. Europa dispune însă de surse multiple de aprovizionare, precum Marea Nordului, Norvegia, Africa și America, reducând vulnerabilitatea.
Asia de Sud-Est, precum Thailanda, Singapore și Filipine, are o dependență mai mică, între 15-25%, importând petrol din diverse regiuni, centrul de distribuție fiind Singapore, un important centru de rafinare.
SUA, principalul producător mondial de țiței, depinde foarte puțin de importuri din Golful Persic, sub 10%. Totuși, variațiile prețurilor la petrol influențează economia americană, fiind expusă la evoluția globală a pieței de energie.
Australia, deține unele dintre cele mai mari rezerve de GNL, însă importă peste 90% din petrol, provenind din rafinăriile din Asia de Sud-Est. Vulnerabilitatea sa este indirectă, prin fluctuațiile prețurilor globale și dependința de partenerii comerciali asiatici.
Impactul economic și geopolitic al crizei petrolului
Blocajul Strâmtorii Ormuz și tensiunile din zona Iranului afectează piața energetică, cu consecințe directe asupra prețurilor și aprovizionării. Peste 80% din GNL și țițeiul transportate prin strâmtoare se îndreaptă spre Asia, în special China, cu 23%, și către alte țări precum Coreea de Sud, 38%.
Dependența critică a unor țări, precum Japonia, cu circa 90% din petrol provenind din regiunea Golfului, face aceste state vulnerabile la eventuale întreruperi. În Asia de Sud-Est, dependența de strâmtoare variază între 15-25%.
Pentru zone precum SUA sau Australia, impactul se limitează în proporție mai mică la importuri directe, însă creșterea prețurilor reprezintă un factor de risc pentru economie. Anumiți analisti estimează că rezervele strategice și diversificarea surselor reprezintă măsuri de securitate importante în contextul tensiunilor actuale.
Este de notat că, în condițiile actuale, China deține cele mai vaste rezerve, fiind capabilă să suporte câteva luni de consum, în timp ce alte state depind aproape integral de aprovizionarea maritimă prin strâmtoare.