Un studiu arată că bacteria cauzatoare de ciumă afecta comunități din Siberia cu aproximativ 5.500 de ani în urmă, înainte de epoca medievală. Descoperirea se face pe baza analizelor ADN-ului din rămășițele umane din patru cimitire situate de-a lungul râului Angara, din apropierea lacului Baikal. În 18 cazuri identificate, cercetătorii au găsit fragmente genetice ale agenților patogeni, inclusiv Yersinia pestis.
Descoperirea arheologică și analiza ADN-ului
Rămășițele umane erau din morminte situate în zona cercetată. Dinții indivizilor conțineau urme de ADN vechi, inclusiv de la bacteria care provoacă ciuma. În aceste morminte, numărul de copii îngropați într-un interval scurt și lipsa urmelor de violență sugerează că mortalitatea a fost cauzată de epidemii.
Rezultatele indică apariția a două episoade distincte de maladie. Primul a avut loc între 5.596 și 5.341 de ani în urmă, iar al doilea între 5.126 și 4.926 de ani. În unele morminte, mai mulți indivizi infectați au fost îngropați împreună, uneori rude apropiate, precum trei fete înrudite sau o mătușă și un nepot.
Implicații pentru înțelegerea istoriei epidemiilor
Analiza ADN-ului arată că aceste comunități erau organizați pentru a-i îngropa pe cei decedați, nu abandonat. Existența mai multor indivizi infectați în același mormânt denotă un nivel de conștientizare și structurare socială chiar și în comunități preistorice.
Prezența mai multor copii printre victimele ciumei sugerează că această categorie era extrem de vulnerabilă la boală. În plus, cercetătorii au identificat în tulpinile vechi de Yersinia pestis o genă asociată cu proteine ce ar putea provoca reacții imunitare extrem de puternice, explicând astfel de ce copiii au fost foarte expuși riscului de deces.
Caracteristicile bacteriei și mecanisme de transmitere
Ciuma din acea perioadă nu era identică cu forma care a declanșat Moartea Neagră în secolul al XIV-lea. Tulpinile antice păreau lipsite de anumite adaptări genetice, precum acelea care permit transmiterea eficientă prin purici. Cercetătorii consideră că boala fie era o formă de ciumă pneumonică, transmisibilă prin picături respiratorii sau contact apropiat.
Originea focarelor ar fi fost probabil legată de marmote sălbatice, animales vânate și folosite pentru diverse materiale. Contactul cu aceste mamifere ar fi putut facilita trecerea bacteriei la oameni, iar de acolo, boala s-ar fi răspândit în comunități, mai ales în rândul famililor apropiate.
Această descoperire schimbă percepția despre apariția și răspândirea epidemiilor, demonstrând că bolile letale au afectat populațiile mobile preistorice.