Patriarhia Română
24 aprilie 2025, 12:54
Vineri, 25 aprilie, se împlinesc 140 de ani de la recunoașterea, de către Patriarhia Ecumenică, a autonomiei Bisericii Ortodoxe Române, un eveniment crucial pentru istoria Bisericii și a statului român, recent independent de Imperiul Otoman (1877).
O Biserică autonomă posedă o conducere proprie, un sinod președintat de ierarhul său suprem, fie patriarh, mitropolit sau arhiepiscop. Această conducere posedă deplină autoritate în materie de învățătură dogmatică, sacramentală și jurisdicțională, independent de orice altă ierarhie, respectând însă principiul egalității și responsabilității reciproce între bisericile surori.
Inițiativele pentru autonomia Bisericii Ortodoxe Române au fost demarate și susținute încă din vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).
Unificarea Principatelor Române, cu Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5/17 ianuarie 1859) și, ulterior, al Țării Românești (24 ianuarie/5 februarie 1859), a declanșat profunde transformări politice, sociale, economice și culturale. Până în decembrie 1861, Cuza a guvernat cu două guverne și două capitale, la București și Iași. În ianuarie 1862, a rezultat un singur guvern și un singur parlament, statul adoptând denumirea oficială de România.
În acest context de transformări, diverse reforme au avut loc și în Biserică, cu impact asupra vieții bisericești a noului stat.
Atitudinea fermă a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în relațiile cu Patriarhia Constantinopolului a constituit un prim pas spre recunoașterea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române.
Legea sinodală din 1864 a proclamat independența Bisericii românești.
Una dintre legile emise în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, care vizau Biserica, a fost „Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale” din 3 decembrie 1864. Acesta a urmărit unificarea bisericii din cele două principate. Până atunci, cele două biserici erau lipsite de o autoritate sinodală.
Pentru a evita orice dependență de o autoritate bisericească străină, legea prevedea că „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, în ceea ce privește organizarea și disciplina”. (sursa: Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, 1981)
Aceasta a fost prima reglementare oficială a independenței Bisericii Ortodoxe Române. A urmat înființarea unui Sinod general și a sinoadelor eparhiale.
Sinodul general era compus din mitropoliți și episcopi, reprezentanți ai clerului și ai laicilor cu studii teologice.
Sinodul, prezidat de mitropolitul Ungrovlahiei, denumit ulterior „primat al Românimii”, s-a întrunit de câteva ori la București. Mai multe dintre legislațiile votate au fost ulterior adoptate de Sfântul Sinod.
O lege organică din 1872 a reafirmat autonomia Bisericii.
În 1872, o lege organică a stabilit fundamentele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, destinat menținerii unității dogmatice și canonice cu Biserica ecumenică, precum și a unității administrative și disciplinare a Bisericii naționale.
Președintele Sinodului era mitropolitul primat, iar în lipsa acestuia, mitropolitul Moldovei sau cel mai în vârstă episcop.
Recunoașterea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române
În urma schimbărilor politice, această recunoaștere a întârziat câțiva ani.
După Războiul de Independență, au existat incertitudini privind relația cu Patriarhia Constantinopolului.
Au urmat negocieri și clarificări până la un acord formal.
La 20 aprilie 1885, s-a solicitat oficial recunoașterea autonomiei.
La 25 aprilie 1885, Patriarhul Constantinopolului a recunoscut autonomia Bisericii Ortodoxe Române, printr-un document oficial (tomos). A fost o formalizare, urmată de comunicări către celelalte Biserici Ortodoxe.
Recunoașterea a fost oficializată în cadrul Sfântului Sinod, marcând un moment important în istoria Bisericii Ortodoxe Române.
În final, după ani de negocieri, Biserica Ortodoxă Română a intrat în rândul bisericilor ortodoxe autonome ale răsăritului, menținând unitatea dogmatică și canonică. Acest eveniment a contribuit la sporirea prestigiului Ortodoxiei.
Obținerea independenței politice, recunoașterea autonomiei Bisericii și unificarea altor Biserici Ortodoxe au fost etape esențiale în ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la statutul de Patriarhie, în 1925.