Sentimentul cel mai apăsător este că un copil ar putea observa diferența, chiar dacă încerc să o ascund.
Îmi iubesc cei doi copii cu toată ființa. Însă, vara aceasta, petrecând mult timp cu ei, într-un program flexibil, lipsit de regulile stricte ale anului școlar, am realizat un lucru dureros: deși îi iubesc la fel, unul dintre ei îmi produce mai multă plăcere.
Mi-a fost dificil să exprim aceste cuvinte. Și mai greu mi-a fost să accept acest gând. M-a copleșit o durere, pentru că iubirea maternă ar trebui să fie nu doar necondiționată, ci și echitabilă. Ce-i dai unuia, trebuie să-i dai și celuilalt. Ce simți pentru unul, trebuie să simți și pentru celălalt. Cel puțin, așa spune teoria. Însă, în cazul meu, bucuria de a fi alături de unul dintre copii este diferită de bucuria de a fi cu celălalt. Admirația pe care o simt pentru unul dintre ei, și alinierea noastră, lipsește în cazul celuilalt.
Mă solicită, mă pune la încercare, mă afectează profund
Unul dintre ei este calm, cooperant, înțelegător, empatic. Îmi ușurează viața. Ne distram împreună; se adaptează ușor; este sensibil la emoțiile mele și ale familiei. Îmi place să petrec timp cu el, pentru că este simplu, pentru că nu mă solicită mereu. Celălalt este un vulcan. Exploziv; mereu necesită negociere; are o voință puternică și nevoia de control. Îl iubesc enorm, dar mă epuizează. Mă solicită, mă pune la încercare și mă afectează profund. Și faptul că nu simt aceeași plăcere în momentele lui dificile este foarte greu de acceptat.