De la A la X – O poveste în scrisori (John Berger, Editura Vellant)
Cele două personaje, Aida și Xavier, își înregistrează povestea despartării printr-o corespondență tulburătoare, exprimată prin tonuri și energizări variate. Un dialog inegal între feminitate și masculinitate, o fuziune între manifestare emoțională și concis, între libertate și captivitate, într-o traducere de Ioana Văcărescu.
Xavier își petrece zilele încarcerat în Susa, acuzat de constituirea unei rețele teroriste și condamnat la închisoare pe viață. Aida îl așteaptă afară, de asemenea neliberă cu desăvârșire, știind că iubirea sa nu se va mai întoarce. Doar cuvintele sale, adesea puține, din scrisorile lui, oglindesc un univers crud și tragic, rupt de lumea din afara zidurilor închisorii. Fiecare își experimentează drama în spații distincte, iubirea și durerea fiind singurele puncte comune.
Pe lângă scrisorile primite, la fel de importante sunt și cele rămase în afara gratiilor, întrucât sentimentele și amintirile pot uneori rămâne ascunse din diverse motive, nerealizând scopul propus, dar având o importanță echivalentă absenței lor.
Scrisorile Aidei sunt pline de sensibilitate, cuvintele de alint din mai multe limbi compensând distanțele insurmontabile. Relația lor nu este căsătorită, limitele vizitelor fiind restrictive.
Aida este o femeie puternică, care exprimă deschis realitatea din afara închisorii, fără să evite durerea lui Xavier, dar menținându-l legat de lumea pe care nu i-o mai aparține. Ea păstrează cu subtilitate o mică speranță, știind că o speranță excesivă adesea este distructivă.
„Când țin în mână o scrisoare de la tine, simt întîi căldura ta. Aceeași căldură pe care o ai în voce când cânți. Îmi vine să mă lipesc de ea, dar nu o fac, pentru că, dacă am răbdare, căldura mă va învălui din toate părțile. Apoi, când recitesc scrisoarea și sunt înconjurată de căldura ta, cuvintele pe care le-ai scris aparțin trecutului îndepărtat și ne uităm împreună la ele”, scrie „Aida ta”.
Este o poveste de dragoste imposibilă, o poveste frumoasă tocmai pentru că nu va deveni niciodată reală.
Cinci copii și un spiriduș (E. Nesbit, Editura Arthur)
Edith Nesbit, scriind sub pseudonimul E. Nesbit, a marcat două secole – XIX și XX – cu peste 60 de cărți pentru copii. Mulți autori contemporani o consideră o influență semnificativă, printre ei regăsindu-se nume ca Neil Gaiman și J.K. Rowling.
Chiar dacă au trecut 100 de ani de la trecerea ei în neființă, operele sale rămân texte fundamentale pentru literatura infantilă, datorită sincerității, imaginației și umanității lor.
În traducerea Iuliei Arsintescu și cu ilustrațiile lui Dan Ungureanu, Cinci copii și un spiriduș (în original Five Children and It) combină perfect aventură și fantezie.
Cyril, Anthea, Robert, Jane și frățiorul lor Hilary, poreclit „Mieluț”, se întâlnesc într-o zi cu un spiriduș de nisip, un spirit răutăcios, care poate îndeplini dorințe.
Copiii își pot solicita zilnic câte o dorință magică, care își pierde însă puterea la apusul soarelui. Cele mai prețioase lucruri din viață, chiar și cele obținute prin magie, se estompează.
Dorințele lor iau totuși o întorsătură comică și neașteptată. De exemplu, dorindu-și să fie mai frumoși, servitorii nu-i mai recunosc. Dorindu-și să fie mai bogați, spiridușul îi acoperă în monede vechi, neutilizabile.
Dorindu-și să zboare, copiii rămân imobilizați pe vârful unei biserici la apus, incapabili să coboare.
Ar trebui să ne dorim să fim mai frumoși, mai bogați, mai aventuroși decât suntem? Sau este mai important să ne creăm propria noastră magie?
Lumea lui E. Nesbit, cu farmecul ei specific, te absoarbe, te răstoarnă și te reconfigurează, evocând emoții din copilărie și oferind o poveste captivantă, cu nuanțe de fascinant și naiv, copilăresc și matur.