Un an de la capturarea lui Nicolas Maduro: situația atuală a Venezuelei, patria lui Simon Bolivar

În data de 3 ianuarie 2026, în cadrul Operațiunii Absolute Resolve, forțele militare americane au capturat dictatorul Nicolas Maduro direct din patul său. Președintele Donald Trump a declarat că a utilizat o armă ultrasonică secretă pentru a perturba sistemele radar și pentru a dezactiva sistemele de apărare antiaeriană S-300 achiziționate din Rusia.

Un dispozitiv aviazione de peste 150 de aeronave, inclusiv numeroase elicoptere, a patrulat în spațiul aerian al Venezuelei pentru a distruge infrastructura militară. În urma atacului, între 23 și 47 de militari venezueleni, 32 de militari cubanezi și doi civili au fost uciși. Trupe speciale Delta Forces au reținut cu succes pe dictatorul Nicolas Maduro și pe soția sa, Cilia Flores, fiind ulterior transferați în Statele Unite, fiind acuzați de narcoterrorism.

Vicepreședinta Delcy Rodriguez a depus jurământul ca noul președinte interimar al Venezuelei, iar până la 1 februarie, au fost eliberați 344 de deținuți politici. Industria petrolieră, anterior naționalizată, a fost preluată de către guvernul SUA pentru privatizare. Companii precum Exxon și Chevron au fost printre operatorii americani dispuși să valorifice cele mai extinse rezerve de petrol globale, de aproximativ 300 de miliarde de barili.

După exact o lună de la captura lui Maduro, pe 3 februarie 2026, situația la Caracas rămâne neclară. Conform declarațiilor președintelui american, alegerile prezidențiale nu vor avea loc în curând. Donald Trump chiar s-a autointitulat „președinte al Venezuelei” după ce a refuzat să sprijine lidera opoziției Maria Machado.

Venezuela traversează o perioadă fără precedent în cei 215 ani de existență, marcată atât de conflicte civile, dictaturi și haos, cât și de progrese semnificative în industria petrolieră.

Războiul de Independență al Venezuelei (1810-1823)

Pe 24 iulie 1783 s-a născut în acest oraș liderul militar și politic ce a condus revoluții împotriva dominației spaniole din America de Sud. Numele său era Simón Bolívar, provenind dintr-o familie aristocrată cu rădăcini spaniole, având astfel avere la naștere. Tatăl său a decedat când avea doar 3 ani, iar la 9 ani a rămas orfan de mamă. A fost crescut de tutori plătiți de unchiul său, care i-a administrat moștenirea. La vârsta de 16 ani, Bolívar a călătorit în Europa pentru a-și perfecționa studiile, iar în 1801 s-a căsătorit cu fiica unui nobil spaniol.

În 1804, în timpul epocii napoleoniene, Bolívar a studiat gânditori precum John Locke, Thomas Hobbes, Voltaire, Montesquieu și Rousseau, și a avut ocazia să-l întâlnească pe savantul Alexander von Humboldt. Fascinat de realizările lui Napoleon, Bolívar a dorit să urmeze modelul militar al acestuia, dar cu intenția de a elibera țările de sub dominația spaniolă.

S-a întors în Venezuela în 1807, unde a participat la întâlniri conspirative. Pe 10 aprilie 1810, a început Războiul de Independență al Venezuelei împotriva monarhiei spaniole. În acea perioadă, a fost deportat de către junta din Venezuela și a plecat la Londra pentru a solicita sprijin militar și financiar, Regatul Unit fiind un adversar al Spaniiei. A studiat instituțiile britanice și le-a considerat un model de stabilitate politică.

În martie 1811, s-a înființat la Caracas un congres național pentru elaborarea unei constituții, după modelul Statelor Unite ale Americii. Bolívar a rostit primul său discurs public: „Să punem prima piatră a libertății americane fără frică. Întârzierea înseamnă decădere.”

La 5 iulie 1811, adunarea națională a proclamat independența Venezuelei. În anul următor, Bolívar a condus o expediție militară pentru a nimici forțele spaniole. Pe 6 august 1813, a intrat în Caracas alături de armata sa și a primit titlul de „Eliberator”.

Columbia Mare (1819-1831)

După întâlnirea cu liderul revoluționar haitian Alexandre Petion, Bolívar a promis abolirea sclaviei în întreg spațiul Americii spaniole. În 1819, a traversat Munții Anzi pentru a elibera Noua Granada.

Între 1821 și 1825, a învins forțele spaniole în Venezuela, Panama, Ecuador, Peru și Bolivia. Războiul pentru independență al Venezuelei s-a încheiat în 1823, soldându-se cu aproximativ 500.000 de morți.

Venezuela, Panama, Ecuador și Noua Granada au format Republica Columbia, avându-l pe Bolívar ca președinte. De asemenea, a condus concomitent și procesele de emancipare în Peru și Bolivia. În 1830, după demisia sa, Bolívar a murit de tuberculoză, la vârsta de 47 de ani.

Un an mai târziu, Republica Columbia s-a despărțit în mai multe state independente, inclusiv Statul Venezuelei, care și-a adoptat o nouă constituție, iar generalul José Antonio Páez a devenit primul lider cu funcție de președinte, fapt ce a marcat începutul unui regim autoritar militar.

Statul Venezuela: Epoca conservatoare (1830-1851)

După epoca colonială, Venezuela a evoluat de la o societate agrară la o republică, fiind administrată până în 1851 de lideri cunoscuți sub numele de „caudillos”, care au folosit armatele personale pentru câștiguri personale, mai degrabă decât pentru binele națiunii.

Pentru o perioadă de 50 de ani, între 1830 și 1903, țara a fost martoră la numeroase conflicte civile și revolte armate, în timp ce economia s-a bazat pe exportul de cafea și cacao.

Partidul Conservator a dominat scena politică între 1830 și 1848. În 1840, a fost fondat Partidul Liberal de către Leocadio Guzmán, care a readus în atenția publicului ideile lui Bolívar privind abolirea sclaviei, extinderea drepturilor de vot și protejarea claselor îndatorate.

Conflictul dintre oligarhia conservatoare și opoziție a condus la tensiuni între generalul Jose Tadeo Monagas, care a aderat la cauza liberală, și generalul conservator José Páez.

Statele Unite ale Venezuelei: Epoca liberală (1851-1892)

Între 1848 și 1858, frații Monagas, Jose Tadeo și Jose Gregorio, au exercitat conducerea țării într-un regim dictatorial. În această perioadă, partidele liberale au abolit sclavia, au extins dreptul de vot, au interzis pedeapsa cu moartea și au modificat mandatul prezidențial de la 4 la 6 ani.

Țara s-a confruntat cu perioade de haos, foamete și epidemii. Între 1859 și 1863, a izbucnit Războiul Federal între forțele federali și conservatori. Acesta s-a încheiat cu victoria federaliștilor, dar cu pierderi de peste 100.000 de vieți.

Din 1864, a devenit oficial Statele Unite ale Venezuelei, sub conducerea lui Juan Crisóstomo Falcón. În cadrul Revoluției din aprilie 1870, liberalii, conduși de generalul Antonio Guzmán Blanco, l-au detronat pe fiul lui Monagas și au preluat controlul.

Noul lider a inițiat reforme de amploare și a elaborat o nouă constituție ce acorda dreptul la vot tuturor bărbaților.

Epoca militaristă (1892-1958)

În 1899, generalul Cipriano Castro, lider militar din statul Táchira, a pătruns la Caracas cu trupele sale și a preluat puterea, instaurând un regim autoritar ce a avut efecte negative asupra economiei naționale.

Între 1908 și 1935, conducerea țării a fost exercitată în mod de facto de generalul dictator Juan Vicente Gómez, care a înființat forțele aeriene și a construit primii aeroporturi. El a avut cea mai lungă perioadă de președinție, în trei mandate consecutive.

Regimul militar s-a menținut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar președintele Eleazar López Contreras a adus câteva libertăți civile, a inițiat construcții de școli și spitale, a susținut dezvoltarea industriei private și agriculturii, și a sprijinit crearea sindicatelor. În 1937, a revenit la autoritarism. Ulterior, a fost urmat de Isaias Medina Angarita, care între 1941 și 1945 a dezvoltat industria petrolieră și a impulsionat producția națională.

Din 1953, generalul Marcos Pérez Jiménez a preluat conducerea după o lovitură de stat și a rămas la putere până în 1958. A redenumit țara în Republica Venezuelei și a initiat numeroase proiecte publice, precum construcția de drumuri, poduri și centrale electrice. De asemenea, a dezvoltat intensive sectorul minier și metalurgic, dar a instaurat și o poliție secretă pentru reprimarea opozanților.

Repubblica Venezuelei: Epoca democratică (1958-1999)

Între 1958 și 1999, Venezuela a fost condusă succesiv de președinți proveniți de la Partidul Democrației Creștine și de la partidele de centru-dreapta COPEI.

În 1960, Venezuela a devenit membru fondator al Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC).

Sub conducerea reformatorului moderat Romulo Betancourt, au fost implementate programe de modernizare a agriculturii, dezvoltare a industriei siderurgice, reforme în sistemul de sănătate și eforturi de eradicare a analfabetismului.

În primul mandat al președintelui Carlos Andrés Pérez, care a naționalizat industria minieră și petrolieră, țara și-a triplat prețul petrolului în 1973, crescând importurile de consum și atrăgând imigranți din țările vecine.

Anii 1980 au fost caracterizați de inflație și creșteri semnificative de șomaj, sub conducerea altor președinți cu abordări politice variate. În 1989, Pérez a fost reales, dar a fost suspendat în 1993 din cauza tensiunilor politice.

Repubblica Bolivariană: Epoca socialistă (1999 – 2026)

După o tentativă de rebeliune eșuată în 1993 împotriva lui Pérez, Hugo Chávez, liderul Partidului socialist al Cincii Republici, a câștigat alegerile din 1998 și a promis îmbunătățirea vieții pentru populația defavorizată. În 1999, statul și-a schimbat numele în Republica Bolivariană a Venezuelei, instituind un regim autoritarist de stânga, axat pe naționalism, economie planificată și control militar. Chávez a promovat ideologia cunoscută sub numele de Chavism.

El a majorat cheltuielile pentru programele sociale, a redistribuit veniturile din petrol, a elaborat o constituție nouă și a întărit legăturile cu state precum Irak, Iran, Libia, Rusia, China și Cuba. A reușit să supraviețuiască protestelor de pe 11 aprilie 2002, când un milion de oameni s-au manifestat în fața palatului prezidențial, solicitând demisia sa. Ulterior, a fost răsturnat temporar și plasat în detenție, dar a revenit la conducere cu sprijinul armatei pentru a evita o eventuală dictatură de dreapta.

Chavez a susținut planuri de socialism pentru secolul 21, naționalizând industriile-cheie și infrastructura de energie și telecomunicații. Relațiile tensionate cu SUA s-au accentuat după 2007, odată cu nationalizarea rezervelor de petrol. Diagnosticul de cancer i-a fost pus în 2011, iar pe 5 martie 2013 a decedat.

Noul președinte, Nicolas Maduro, a legat continuarea politicilor lui Chávez de cultul personalității și de figura revoluționară Simón Bolívar. Ultimul capitol al istoriei Venezuelei moderne s-a scris în ritmurile unor ritmuri de dans, ilustrate și printr-un material video dedicat evenimentelor recente.

Foto: Wikipedia Commons / Deviant Art