**Ce se întâmplă cu o societate atunci când indecizia devine politică de stat, explică Alina și Șerban-Liviu Pavelescu**
Alina și Șerban-Liviu Pavelescu, istorici români, analizează într-un interviu pentru HotNews implicațiile unei societăți în care indecizia devine poziție oficială a statului. Ei subliniază riscul de fragilitate și vulnerabilitate în condițiile în care societatea evită să-și asume responsabilitatea și riscurile deciziilor.
Nostalgia comunismului și polarizările societății
Alina Pavelescu afirmă că, dacă există o nostalgie după comunism, aceasta nu se referă la perioada tinereții, ci la sentimentul unui stat care reprezenta o mamă, un tată, o iubire și o siguranță. Ea evidențiază polarizarea actuală a societății între cei care doresc ca statul să fie un protector și cei care vor eliminarea rolului statului.
Pavelescu avertizează asupra vulnerabilităților generate de această neîncredere. Societatea românească este expusă atacurilor hibride din exterior, iar orice nemulțumire, reală sau percepută, poate fi exploatată pentru a genera reacții spontane. Această vulnerabilitate de securitate crește riscurile de destabilizare.
Relevanța istorică a neutralității și lecțiile anilor ’40
Alina Pavelescu compară situația actuală cu anii ’40, evidențiind că, deși istoria nu se repetă identic, anumite tipare de reacție revin în contexte de criză. În perioada interbelică, România a adoptat neutralitatea, evitând să-și asume riscuri majore, iar această atitudine a fost motivată de dorința de a nu se implica.
Șerban-Liviu Pavelescu adaugă că, după România Mare, conducerea statului a încercat să răspundă problemelor de securitate prin reformarea armatei și prin acorduri diplomatice cu vecinii, bazate pe conceptul de securitate colectivă. Înainte de război, însă, politica conciliatoristă a Marilor Puteri, precum Marea Britanie și Franța, a permis Hitler să-și extindă influența, culminând cu Acordul de la München din 1938, și a dus la disoluția Cehoslovaciei.
Pavelescu menționează că, în 1940, România s-a trezit înconjurată de potențiali agresori, cu armata insuficient pregătită și fără garanții sigure. Negocierile și încercările de evitarea unui conflict au fost insuficiente pentru a preveni dezastrul.
Evitarea deciziei și pericolul pasivității
Alina Pavelescu subliniază că lipsea o poziție fermă a liderilor români în relațiile internaționale. Acest lucru reflectă o societate pasivă, care preferă să aștepte și să nu-și asume riscuri, invocând lipsa resurselor și capacității de acțiune. În cazul Marianului Maniu, acțiunea politică a fost limitată la trimiterea de memorii, în ciuda situației de criză.
Șerban-Liviu Pavelescu adaugă că, în fața pericolului iminent, liderii politici au încercat să evite responsabilitatea prin negocieri și zăgăzuirea deciziilor. Această evitare a riscului a avut consecințe negative, iar întrebarea rămâne de ce societatea a fost de acord cu această pasivitate.
Alina Pavelescu remarcă că, în perioada crizei, refuzul de a-și asuma responsabilitatea a fost o trăsătură caracteristică, iar lipsa curajului de a plăti prețul deciziilor a fost o problemă de fond care persistă și în prezent.
Inacțiunea și semnul unui substrat cultural
Pavelescu afirmă că perpetuarea unei mentalități de victime, conștiința de a fi mici și neputincioși, este un atribut al ADN-ului cultural românesc, fiind ilustrată de expresia „suntem la răscrucea marilor puteri”. Aceasta reflectă, în opinia lor, o protecție fiziologică față de responsabilitate, alimentată de un complex de victimă.
Liderii slabi, conform Pavelescului, sunt aleși de societate, fiind uneori expresia acestei frici colective de asumare, de responsabilitate și de risc.
Tendința de a căuta un „tătuc” și recursul la autoritarism
Șerban-Liviu Pavelescu explică că, în România, o parte semnificativă a electoratului manifestă preferință pentru lideri autoritari, pentru că astfel externalizează responsabilitatea deciziilor și își imaginează că pot scăpa mai ușor de probleme.
El consideră că această nostalgia după un „tătuc”, după un stat care să aibă grijă de fiecare, derivă din dorința de a externaliza responsabilitatea pentru propria soartă. Pavelescu face trimiteri la nostalgia pentru statul care, în trecut, era atât mamă, cât și tată, iubită și protectoare.
Această atitudine explică dificultatea în asumarea greșelilor, a riscurilor și a consecințelor. Societatea, în viziunea lor, nu a dezvoltat încă o cultură a contractului social, iar această situație contribuie la perpetuarea unei guvernări instabile.
Proiectele naționale și epoca lipsei de continuitate
Pavelescu evidențiază că, în anii ’90, România a avut două proiecte majore: aderarea la NATO și la UE. Odată atinse aceste obiective, societatea a rămas într-o stare de suficiență, neinteresată de proiecte de dezvoltare și de promovare a intereselor.
El vorbește despre riscul ca, odată cu finalizarea acestor procese, societatea să fi devenit vulnerabilă la influențele externe, iar elitele le-au impus ulterior propriile proiecte. În trecut, în perioada interbelică, după Marea Unire, România căuta proiecte de construcție identitară, însă conflictele au împiedicat realizarea unei viziuni unificate.
În anii ‘40, țara s-a aliat în mod forțat pentru a-și atinge proiectul de reîntregire, fiind efectiv în ghearele alegerilor politice din precedentele decade.
Formele fără fond ale instituțiilor românești
Alina Pavelescu critică faptul că, de la adoptarea modernizării în 1866, instituțiile românești au rămas, în buna tradiție a lui Maiorescu, „forme fără fond”. În comunism, aceste forme și-au păstrat aparența, dar fondul a fost dat de prezența armatei sovietice.
După 1990, România a continuat să importe forme instituționale, dar fără a le umple cu conținut solid, ceea ce le face fragile și superficiale. Pavelescu remarcă că societatea preferă personalizarea instituțiilor, pentru că așa se simte mai bine în fața unei autorități percepute ca fiind puternică, chiar dacă fondul lipsește.
Personalitatea care a salvat evrei, exemplu al instituției umane
Șerban-Liviu Pavelescu citează cazul primarului Traian Popovici, din Cernăuți, care a salvat mii de evrei în timpul războiului, folosind personalizarea acțiunii. El explică că, în abordarea sa, a fost un „tătuc” luminat, care a făcut diferența.
Alina Pavelescu adaugă că, chiar și în cazul unei „bune” personalizări, problemele fundamentale ale fragilității instituțiilor rămân. În lipsa unei substanțe solide, instituțiile devin simple aparențe.
Distanța dintre elite și mase și importanța conștientizării responsabilității
Pavelescu remarcă că, în societatea românească, diferențele sociale și de clasă persistă, fiind chiar accentuate de perioada comunistă, în care clasele privilegiate s-au păstrat.
Pe fond, lipsa unei conștientizări a contractului social explică, în opinia lor, de ce românii preferă lideri autoritari, pentru a externaliza responsabilitatea. Pavelescu subliniază că această mentalitate a victimei și a neputinței este o trăsătură adânc înrădăcinată în cultura națională.
Vulnerabilitatea la atacuri hibride și incapacitatea de reacție
Alina Pavelescu avertizează asupra faptului că, în condițiile lipsei de încredere în elite, societatea devine vulnerabilă la atacuri hibride din exterior, fiind foarte ușor de manipulat.
Șerban-Liviu Pavelescu asociază această vulnerabilitate cu incapacitatea societății de a reacționa, motivată de o paralizie colectivă bazată pe lipsa de încredere și pe teama de a-și asuma riscuri.
„Istoria Orbilor”: orbirea care ne împiedică să vedem cursul real al evenimentelor
Titlul cărții recomandate de Șerban-Liviu Pavelescu, „Istoria Orbilor”, simbolizează tendința de a refuza să vedem realitatea din cauza convingerilor politice, ideologice sau personale.
El explică faptul că această orbire echivalează cu refuzul de a acționa în fața pericolului, iar martorii care văd totuși problema, dar nu se implică, sunt cei care devin orbii adevărați.
Alina Pavelescu adaugă că această incapacitate de a reacționa, de a crede că situația li se poate întâmpla și lor, este cea mai tulburătoare. Ea exemplifică prin exemplul poetic al unei scene dinainte de război, unde se spune: „Au lăsat doar praf în urma lor / Eu n‑am viață, nici nu mor”.
Pentru amândoi, această reflecție descrie perfect fragilitatea și vulnerabilitatea societății românești, în lipsa unei conștiințe și a unei responsabilități asumate.