Discul de Aur Voyager, lansat în 1977, reprezintă una dintre cele mai poetice inițiative ale oamenirii de a trimite un mesaj spre univers. Conținutul său include imagini, sunete și informații despre planeta Terra, menite să reprezinte civilizația umană pentru orice potențial descoperitor din spațiu. Însă, partea mai puțin cunoscută, și totodată ingenioasă, este modul în care a fost conceput capacul discului, ce include un sistem de măsurare a timpului, utilizând un eșantion de uraniu-238.
De ce NASA a pus uraniu pe capacul discului
Eșantionul de uraniu-238, amplasat pe capacul discului într-un spațiu de circa doi centimetri, are scopul de a funcționa ca un ceas radioactiv natural. Uraniul-238 se dezintegrează la un ritm cunoscut, cu un timp de înjumătățire de aproximativ 4,5 miliarde de ani. Deformarea cantității rămase și a materialelor rezultate din dezintegrare ar putea indica vârsta mesajului.
Alegerea acestui element nu este întâmplătoare. În loc să se bazeze pe un calendar convențional, ce depinde de interpretarea culturală sau lingvistică, metoda folosește un fenomen fizic universal, dezintegrarea radioactivă. Expediția nu presupune ca eventualul descoperitor să înțeleagă anii noștri sau contextul istoric uman, ci să observe un fenomen natural care funcționează uniform în întreaga galaxie.
Timpul de înjumătățire atât de lung face ca uraniul-238 să fie ideal pentru o astfel de aplicație. Spre deosebire de izotopi cu perioade de dezintegrare de câțiva ani sau secole, uraniul-238 se dezintegrase lent, ceea ce permite o estimare a trecerii timpului chiar și după zeci sau sute de milioane de ani.
Un alt ceas cosmic: harta pulsarilor
Discul include și o hartă a pulsarilor, semnale emise de stele neutronice care au o rotație extrem de rapidă. Aceasta a fost folosită anterior pe plăcile sondelor Pioneer 10 și Pioneer 11, ca metodă de localizare. Pe capacul discului, perioada de rotație a celor 14 pulsari este codificată în sistem binar, reprezentând o referință precisă a poziției Soarelui în raport cu aceștia.
Acești pulsari au o rotație regulată, însă încetinește treptat într-un mod previzibil. O civilizație avansată care ar găsi discul ar putea măsura actualele perioade de rotație ale pulsarilor și le-ar compara cu cele înscrise pe discul de aur. Astfel, ar putea determina cât timp a trecut de la lansare, folosind această metodă complementară dezintegrației radioactice.
Redundanța în sistemul de datare
Combinația celor două sisteme de măsurare face ca mesajul de pe disc să fie mai fiabil. Dacă ambele metode indică același interval de timp, descoperitorul poate avea o încredere mai mare în rezultatul calculului.
Această redundanță nu este o coincidență, ci o parte integrantă a proiectului. Considerarea atât a fenomenului radioactiv, cât și a pulsarilor, reflectă o intenție de a oferi sisteme de datare independente, dar complementare, pentru a maximiza șansele de interpretare corectă a mesajului în eventualitatea găsirii sale după milioane sau miliarde de ani.