O echipă de cercetători a realizat pentru prima dată o hartă detaliată a receptorilor olfactivi din nasul șoarecilor, revelând o organizare spațială mai complexă decât se credea anterior. Descoperirea, publicată în revista Cell, indică faptul că sistemul olfactiv are o structură ordonată, nu aleatorie, precum s-a considerat până acum.
Organizare spațială a receptorilor olfactivi
Studiul s-a bazat pe analiza datelor provenite de la peste 300 de șoareci, în cadrul cărora au fost secvențiate gene de aproximativ 5 milioane de celule din țesutul nasal. La final, au fost examinate informații de la aproximativ 2,3 milioane de neuroni senzoriali olfactivi. Scannerul de date a permis identificarea unor tipare de organizare în distribuția receptorilor.
Receptorii olfactivi nu sunt dispuși aleatoriu, ci formează un gradient organizat în benzi orizontale înguste, ce se întind de la suprafața nazală până la bază. Această aranjare indică o arhitectură spațială controlată genetic, eliminând vechea ipoteză a unui sistem dezorganizat.
Fiecare neuron olfactiv exprimă unul dintre numeroasele tipuri de receptori disponibili, ceilalți neuroni trimițând apoi informațiile către creier. În medie, în nasul unui șoarece există circa 20 milioane de neuroni olfactivi, fiecare fiind specializat pentru anumite molecule.
Conexiunea cu partea de procesare din creier
Descoperirea relevă și că aranjamentul receptorilor din nas corespunde organizării bulbului olfactiv din creier. Acest lucru sugerează o logică comună între sistemul periferic și cel central în procesarea mirosurilor.
Experimentele au demonstrat că această organizare este influențată de acidul retinoic, o moleculă naturală implicată în reglarea expresiei genelor. Modificările nivelurilor de acid retinoic la șoareci au dus la deplasarea gradientului receptorilor olfactivi, indicând că această hartă poate fi influențată biológic.
Informațiile obținute pot avea implicații pentru înțelegerea precisă a mecanismelor mirosului și a potențialului de regenerare sau reabilitare a funcției olfactive la ființe. Cercetarea a fost realizată pe mamifere, fapt ce sugerează că și oamenii pot avea structuri similare, însă diferențele între cele două specii rămân semnificative.