O epavă datată din jurul anilor 2700 î.Hr., considerată cea mai veche ambarcațiune descoperită până în prezent, a fost scoasă la lumină în cadrul unei expediții arheologice subacvatice pe coasta de sud a Turciei, în apropierea insulei Kekova din regiunea Antalya. Descoperirea a adus schimbări importante în înțelegerea istoriei navigației în Marea Mediterană.
Detalii despre epava din Antalya
Epava se află la o adâncime de 30 de metri și are o lungime de 10 metri. Construită din lemn, structură care s-a descompus în milenii, a păstrat în încărcătura sa obiecte de mare valoare pentru arheologi. În cadrul excavării, au fost recuperate trei ancore masive din piatră, 30 de amfore din ceramică de mari dimensiuni și resturi organice în interiorul vaselor, sub forma unor reziduuri dense și vâscoase.
Ce conține epava și importanța descoperirii
Resturile organice par a fi din ulei de măsline, vin sau rășini transportate, ceea ce susține ipoteza unei activități de comerț maritim. Potrivit profesorului Hakan Oniz, de la Universitatea Aknediz, epava reprezintă o adevărată “capsulă a timpului” pe fundul mării.
Această descoperire depășește cu mult cele mai vechi epave cunoscute anterior, datate în jurul anilor 2400 î.Hr. și descoperite în Marea Neagră, pe coasta bulgară. În urma cercetărilor, arheologii consideră că amforele și încărcătura au fost utilizate pentru transportul de resurse valoroase în epoca sa.
Contextul istoric și evoluția navigației
Cercetările susțin că epava s-a scufundat în perioada 2400 – 2700 î.Hr., o perioadă în care egiptenii construiau piramidele de la Giza. Primele ambarcațiuni datează din anul 8040 î.Hr., fiind canoe simple din lemn descoperite în Țările de Jos.
Egiptenii au fost unul dintre primii oameni care au construit bărci din lemn și plute pentru navigație pe Nil, utilizându-le pentru transportul blocurilor de granit, pescuit și alte activități maritime. În mitologia egipteană, zeul Ra este reprezentat ca fiind purtătorul Soarelui cu o barcă în care transporta lumina zilei.
În complexul piramidal al faraonului Khufu a fost găsită o corabie “solară” intactă, datând din anii 2500 î.Hr. Theologii și arheologii consideră aceste relicve ca fiind printre cele mai vechi exemple de navigație pe Mediterană.
Istoria navigației în antichitate
Dovezi ale practicării navigației s-au făcut și în zonele din Indo-Pacific, între anii 3000 și 1000 î.Hr. În Marea Mediterană, în epoca bronzului, civilizația minoică a fost pionieră în transportul maritim, folosind constelațiile pentru orientare și dezvoltând comerț cu Egiptul și civilizațiile din Anatolia.
După prăbușirea civilizației minoice în secolul al XVII-lea î.Hr., Creta a fost ocupată de micenieni, aceștia fiind implicați în incendierea cetății Troia, conform istoriei antice. În urma invaziilor „popoarelor mării” în secolele 13-12 î.Hr., din Europa și Mediterana de Est, civilizațiile din regiune au intrat în declin.
Navigația în Marea Mediterană a fost reluată pe scară largă abia în secolul al VIII-lea î.Hr., când grecii au început să colonizeze coastele Italiei, Africii de Nord și Turciei. Miturile grecești despre expediția lui Iason și Argonauți sau despre purtarea Soarelui de către zeul Ra sunt strâns legate de aceste activități maritime.
Această descoperire arheologică adaugă perspective noi asupra evoluției tehnologiilor maritime și a comerțului în Antichitate, demonstrând că navigația a avut ramificații de sute de ani înaintea celei mai vechi epave cunoscute anterior.
