„Când gustul devine un instrument de discreditare sistematică a unui întreg gen muzical, a publicului său și, implicit, a unei comunități adesea asociate cu acest gen, problema devine una socială, nu doar estetică”, afirmă Ciprian Necula, în răspunsul său la un articol al lui Cristian Geambașu de pe GOLAZO.ro.
Domnul Cristian Geambașu a reacționat recent la articolul meu despre propunerea unui festival de muzică populară pe Arena Națională. În articolul meu, „Maneliști contra manele. Despre gust, teamă și un stadion care poate aparține tuturor”, susțineam că dezbaterea nu este despre un eveniment muzical, ci despre cine are voie să fie vizibil în spațiul public și cine este marginalizat cultural.
Replica domnului Geambașu este revelatoare – nu doar pentru că exprimă o simplă preferință muzicală, ci pentru că evidențiază un reflex adânc înrădăcinat în societatea noastră: ierarhizarea gusturilor în funcție de apartenența socială. În numele gustului, se exclud și se stigmatizează anumite grupuri și se stabilesc limite ale „acceptabilului”.
Gustul muzical nu trebuie judecat moral. Și, pentru evitarea oricăror interpretări greșite, preferințele muzicale nu sunt în sine rasiste sau clasiste.
Dar atunci când gustul este un instrument de discreditare sistematică a unui gen, a publicului său și, implicit, a unei comunități, problema iese din sfera estetică și intră în cea socială. S-a intrat pe un teren fragil, unde stigmatizarea colectivă este mascată de pretenții culturale.
Desigur, gusturile sunt subiective. Însă ele nu pot fundamenta decizii privind spațiul public. Atunci când realitatea consumului nu se potrivește cu discursul dominant, poate e momentul să ne reanalizăm reflexele culturale.
Conform sociologiei, și mai precis lucrărilor lui Pierre Bourdieu, gustul nu este niciodată neutru. El funcționează ca mecanism de distincție și ierarhizare socială: definește „cultivatul” și „barbarul”. Atunci când „ei” sunt asociați cu incultura, iar „noi” cu sofisticarea, problema nu mai este una de gust, ci una de excludere socială mascată sub aparențe elegante.
Vulgaritatea nu este un monopol al unui gen
Domnul Geambașu afirmă că muzica populară este vulgară. Și da, uneori este. La fel ca şi alte genuri muzicale – hip-hop, rock, pop sau muzică populară. În cazul muzicii populare, însă, „vulgaritatea” devine un criteriu de excludere. De ce? Din cauza originilor sale? Pentru că nu este suficient de occidentală? Pentru că publicul ei nu este considerat „cult”?
Pentru a evalua un fenomen cultural complex, este nevoie de competență critică – muzicală, literară sau sociologică. Altminteri, se rămâne la nivelul unei impresii subiective. Dacă tot muzica populară „frizează imbecilitatea, sexismul, comportamentul agresiv și delincvența”, cum afirmă domnul Geambașu, atunci concluzia este o generalizare eronată, rezultată din repulsie mai degrabă decât din analiză.
Excluderea poate avea o formă subtilă
Domnul Geambașu afirmă că, în „presa educată”, nu a observat abuzuri, doar critici. Și eu am exprimat o critică, nu la adresa oamenilor, ci la adresa elitismului din opoziția față de un eveniment cultural.
Și faptul că festivalul nu a avut loc pe Arena Națională ridică întrebări. Ce mecanisme au condus la această schimbare? Mai ales, având în vedere contextul de corupție în fotbalul românesc. Îndrăznesc să întreb dacă nu cumva s-au făcut compromisuri pentru a se schimba o decizie.
Excluderea uneori nu țipă. Are o formă elegantă, dicție curată, citate savante și o încruntare protectoare în numele „valorilor culturale”. E elitism subtil. Și totuși, e elitism.
De ce ne mirăm atunci că o parte a cetățenilor nu se simt reprezentați? Poate pentru că își doresc să fie văzuți, auziți și respectați.
Jazz și muzica populară: o comparație structurală
Domnul Geambașu respinge ideea că muzica populară ar putea fi comparată cu jazz-ul sau alte genuri. Dar tot astfel au fost tratate și aceste genuri la început: ca muzici „primitive”, „imorale”, „non-muzică”. Numai după redefinirea lor în cultura dominantă au devenit „artă”.
Prin urmare, comparația nu este muzicală, ci structurală. Pune accent pe producerea, consumul muzicii, accesul la spațiul public și marginalitatea anumitor categorii sociale.
De ce muzica populară pe stadion?
Simplu: orice formă culturală vie caută un spațiu de expresie. Arena este un spațiu public, finanțat din fonduri publice, nu un templu pentru gusturile unei elite.
Întrebarea cheie nu este „de ce muzica populară pe stadion?”, ci „de ce, după 30 de ani de popularitate, abia acum se pune problema unui festival?”.
Dacă ne bazăm pe date reale, nu pe opinii, muzica populară este o emblemă a identității muzicale românești.
În 2024, șase din cele zece videoclipuri cele mai vizionate pe YouTube România au fost manele. Cu alte cuvinte, muzica populară este extrem de populară, dar este încă stigmatizată.
Nu e vorba de armonii muzicale, ci despre o oglindă care reflectă o parte a societății românești – săracă, balcanică, romă – o parte ascunsă din rușine.
Festivalul a fost relocat, fotbalul a depășit criza. Speranța e să învățăm din această înfrângere simbolică și să construim un dialog autentic, bazat pe respect și echitate, nu pe excludere socială.