Krikor Zambaccian a înființat prima galerie de artă din țară, Romarta, și și-a deschis casa publicului, transformând-o într-un muzeu, după ce o viață întreagă a adunat opere de valoare. Soarta, ironică și tulburătoare, i-a luat vederea în ultimii ani, lăsându-l orb în fața lumii pe care o iubise în culori.
Krikor Zambaccian – portret
Înainte de a acumula opere de artă, Krikor Zambaccian a acumulat visuri la Kustenge, orașul cu aer oriental, în care s-a născut pe 6 februarie 1889, cu străzi ce duc spre mare, răsărituri calde și apusuri însângerate, pe care le-a purtat în suflet toată viața. Dar verile toride, răcorite doar de briza mării, și iernile crude, când barbarii erau doborâți de viscol, au rămas doar în amintirea copilăriei, care a adunat primele comori de pe plajă. Armenul Krikor avea să crească într-o familie de pe strada Mircea cel Bătrân, în zona veche a oraşului, alături de fratele său, Onik. Tatăl său, Hagop, era contabil la o firmă de textile, iar mama, Anita, gospodină.
Adolescența l-a dus la București, unde a urmat liceul și a cultivat treptat pasiunea pentru artă: asista la spectacole la Teatrul Național și concerte la Ateneu. Apoi, a pătruns într-o lume necunoscută: cea a expozițiilor, unde a descoperit că artistul poate crea la fel de frumos ca și natura, că fiecare percepe apusurile și răsăriturile altfel, că un eveniment banal, precum spălatul unui copil, poate deveni o operă de artă sau un câmp plin de flori poate evoca aceeași intensitate emoțională. „În tinerețea mea, vizitând expozițiile, preferam tablourile care-mi evocau sentimente, scene mitologice, peisaje însorite sau melancolice“, mărturisea el.
„Prima mea mare emoție artistică”
Nu își mai amintea când visul s-a transformat în pasiune și casa sa a devenit un muzeu. La întrebările despre cum a ajuns să colecționeze opere de la cei mai mari artiști, răspundea: „M-am născut colecționar. La fel cum te naști pictor sau poet. Am crescut într-o casă plină de vechi covoare orientale, în care se auzeau acorduri prețioase de culori. Aşa sunt interiorul oamenilor din Orient. Și de aceea, în sufletul lor, persistă farmecul culorilor. De aceea, am preferat întotdeauna muzicalitatea tonală și nu m-am împăcat niciodată cu abstractizările lineare din formulele de artă cubistă. Ca elev la liceu, am vizitat prima mea expoziție de pictură din București: expoziția Tinerimii artistice. Studiile mele universitare le-am făcut la Anvers, orașul lui Rubens și Van Dyck, unde pasiunea mea pentru culori a găsit un teren prielnic. În jurul anului 1907 l-am descoperit pe Renoir. A fost prima mea mare emoție artistică. Am văzut niște „Baigneuses“ de Renoir și luminozitatea paletei, felul de lucru al impresioniștilor, au fost o revelație pentru mine. De atunci, am păstrat o preferință neştirbită pentru pictura luminoasă, optimistă și veselă. Reîntors la Constanța, l-am cunoscut pe Marius Bunescu…”.
(… restul conținutului, adaptat în același stil …)