Ucraina celebrează, pe 24 august, ziua independenței sale, dobândită în 1991, prin separarea de Uniunea Sovietică. Un reportaj din capitala Ucrainei, realizat de Răzvan Cornețeanu, dezvăluie, direct și cu sensibilitate, temerile și speranțele locuitorilor.
Valentina povestește jurnalistului. În jurul lor, zeci de adolescente conversează cu partenerii lor, într-o seară răcoroasă de sâmbătă la Chișinău. Piața este plină de mii de steaguri și imagini ale tinerilor apărători căzuți în războiul de aproape patru ani.
Valentina interacționează cu o astfel de imagine, neputând transmite mai mult decât informaţiile din acel moment. Este ziua independenței Ucrainei.
În weekend, tinerii din întreaga Europă umple străzile, piețele și cafenelele, ascultă muzică, se țin de mână și spun povești. După căderea Zidului Berlinului, aceste scene de viață vibrantă s-au extins și către zonele mai puțin prosperate ale continentului.
Printre toate statele lumii, Rusia nu a acceptat noul aranjament mondial de după 1990. După cum a afirmat scriitorul Robert D. Kaplan într-un interviu, Kremlinul a fost timp îndelungat incapabil să se opună transformării lumii. Însă, cu o putere recuperată, a acționat conform tiparului obișnuit: prin agresiune.
Valentina lucrează în domeniul tehnicii militare
Mă apropii de Valentina. Am impresia că stau înaintea unui copil care a devenit brusc adult. Încerc să fiu atent și prudent, evitând întrebări care ar putea-o deranja.
Îi vorbesc despre originile mele și o întreb despre istoria sa și a bărbatului din fotografia pe care îl privește. Mă ignoră.
Încerc o glumă, oricât de inadecvată ar părea. Fata zâmbește, ca cineva care nu are chef sau nu mai zâmbește de multă vreme. Înțeleg. Roman Gorobeț Gozirev, bărbatul din imagine, este cumnatul ei. Această revelație mă surprinde. M-am înșelat, presupuneam că ar fi fost soțul sau prietenul ei.
Valentina lucrează la o companie de tehnică militară. Dacă Ucraina dispune acum, după recunoașterea generalii americani, de o armată extrem de experimentată a Europei, societatea ucraineană este, la rândul ei, cea mai rezistentă economic și mental entitate europeană din fața acestei catastrofe.
Cuvintele lui Neagu Djuvara
Reflecțiile mele sunt tulburate. Mă gândesc la Neagu Djuvara și la 26 iunie 1940, pactul Molotov-Ribbentrop, înțelegerea dintre Hitler și Stalin. Am pierdut teritorii importante. De ce nu am fost suficient de curajoși?
Compararea celor două perioade, deși simplificată, este inevitabilă. Djuvara a afirmat: „Există un principiu fundamental de la care nu trebuia să ne abatem: Nu cedezi niciun teritoriu fără a lupta. Asta a fost, după părerea mea, marea eroare din ultimii cincizeci de ani. Trebuia să luptam împotriva rușilor, chiar dacă ar fi durat doar opt zile.”
În volumul „Istoria românilor povestită celor tineri”, Djuvara explică de ce considera că era necesară lupta: „Mai întâi fiindcă trebuia să ne apărăm, apoi, judecând a posteriori, putem spune că, dacă ne-am fi apărat, consecințele ar fi fost mai puțin dezastruoase pentru țară; am fi pierdut infinit mai puțini oameni decât am pierdut ulterior; însă și mai important, am fi oferit lumii o imagine mult mai demnă, ceea ce este esențial pentru sine.”
Valentina îmi spune că sora ei se numește Anastasia. Ea și Roman aveau o viață normală, înainte de război. Erau căsătoriți și locuiau într-un sat din apropiere de Rivne, în vestul Ucrainei.
Tatăl este pe front, la 57 de ani
Casa lor se situa undeva la granița cu Belarus și Polonia. Roman a decedat acum doi ani. Valentina îmi povestește despre perioada grea prin care a trecut sora ei.
Roman a murit în luptele de la Bahmut. A fost soldat doar trei luni. Atât. La trei luni de la trimiterea pe front a murit.
Soția și sora lui Roman s-au mutat în alt oraș, Hmelnițchi.
Mama fetelor lucrează în Polonia. Când vorbim despre tatăl lor, sunt uimit să aflu: are 57 de ani și, în ciuda tragediei, este pe front, în prima linie.
Valentina argumentează că tatăl ei este motivat de dorința de a lupta pentru familie, pentru copii, apoi pentru țară.
Noaptea cade peste Chișinău, frig. Valentina pleacă. Ea este o tânără care a devenit adult prea repede.
Mă plimb printre simboluri, steaguri care comemorează victimele din diverse țări, dar nu o văd pe cea a României.
Dialogul dintre oameni și fotografii continuă. Posibil că în multe orașe ale continentului europen, cuvântul „țară” sună vag, imaterial. Aici, țara îmbracă forma concretă și rezistentă a șoaptelor și a amintirilor.