Clownii au o tradiție seculară, de la bufoni la curțile faraonilor, la cei ai împăraților chinezi și la bufoni ai monarhilor occidentali ai Evului Mediu, până la clovnul de circ din secolul al XVIII-lea. Povestirile lor se îmbină, ca apele într-un ocean, în personalitatea Uriașului Clovn, Charlie Chaplin, al cărui curaj și ironie excepționale sunt valabile și astăzi.
Indiferent dacă erau numiți bufoni, când se adresau unui public select de curte, sau clovni, astăzi, când se adresează unui public larg, inclusiv global, ei au fost și sunt, cei care pun oglinda puterii, criticând moravurile prin intermediul umorului.
Chipul și costumațiile lor sunt o armură. Nu poți înfrânge un personaj care, prin postura sa, sugerează o lume răsturnată, nici măcar nu te poți supăra pe cineva care îți provoacă râsete necontrolate. O terapie socială prin râs, pe care doar acești medici ai sincerității ne-o pot oferi.
Să nu uităm niciodată că în spatele unui personaj „șchiop”, care ne spune adevărul printr-un spectacol de grație și agilitate, cu ochi mari de mirare, se ascunde un înțelept.
Ce îi face pe clovni triști? Pentru că sub masca lor veselă ascund toată amărăciunea lumii.
Litografia lui Picasso este arhetipul clownului, reflectarea sincerității noastre în fața umorului său dezarmator.
Să le permitem să îi bucure pe copii și să îi inspire pe adulți.
Cel ce strigă într-un pustiu de conștiințe. În comedia neagră „Marele Dictator”, film din 1940, Sir Charles Spencer Chaplin s-a dovedit a fi nu doar conștiința unei epoci într-un pustiu de conștiințe, ci și un vizionar. Monologul său este nu doar o radiografie a unei epoci, ci și un avertisment care rezonează până în zilele noastre. „Nu doresc să conduc sau să cuceresc pe nimeni. Aș vrea să ajut pe toți – dacă este posibil – evrei, oameni de culoare, albi. Toți vrem să ne ajutăm unii pe alții. Așa sunt ființele umane. Dorim să trăim prin fericirea celorlalți, nu prin mizeria celorlalți. Nu dorim să ne urâm sau să ne disprețuim unii pe alții. În această lume este loc pentru toți. Pământul este bogat și poate oferi trai tuturor. Calea vieții ar putea fi liberă și frumoasă, dar am pierdut această cale. Lăcomia a otrăvit sufletele oamenilor, a umplut oamenii cu ură, ne-a împins cu pasi repezi spre mizerie și vărsare de sânge. Am dezvoltat viteză, dar ne-am închis în noi înșine. Mașinăriile ce aduc abundență ne-au lăsat în lipsuri. Cunoștințele noastre ne-au făcut cinici. Inteligența noastră – duri și nemiloși. Mai mult decât mașini avem nevoie de omenie. Mai mult decât priceperea avem nevoie de bunătate și blândețe. Fără aceste calități, viața va fi violentă și totul va fi pierdut. Avionul și radioul ne-au apropiat unii de alții. Însăși natura acestor invenții strigă după bunătate, strigă după fraternitate universală, după unitatea noastră”.
Condiția umană prin viziunea tulburătoare a lui Slava Polunin. Pe peronul vieții noastre, între două trenuri – regăsire și despărțire…