Documentarul „TATA“, realizat de Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc, a avut premiera mondială la Festivalul Internațional de Film de la Toronto și a fost selectat la numeroase festivaluri internaționale, unde a obținut șapte distincții. Filmul reprezintă o cercetare aprofundată a abuzurilor la locul de muncă, dar și o incursiune profundă în dinamica unei familii și modul în care traumatizările se transmit pe parcursul generațiilor. Documentarul este deja difuzat în cinematografe din întreaga țară.
Regizoarea Lina Vdovîi se confruntă cu tatăl ei. FOTO: Arhiva personală
De-a lungul a șase ani de filmare, Lina și echipa sa nu doar că au surprins realitățile externe ale tatălui ei, ci și experiența personală, transformând camera într-un martor al procesului de vindecare și reconciliere. Într-un interviu acordat unei publicații, regizoarea explorează începuturile proiectului, deciziile dificile de a include propria poveste în film și provocările emoționale ale tuturor celor implicați. Lina vorbește deschis despre rușinea, teama și durerea copilăriei, dar și despre cum filmarea a devenit un instrument de acceptare, înțelegere și eliberare.
În plus, povestea evidențiază efectele adânci ale violenței asupra identității și comportamentului uman, precum și rolul esențial al empatiei, comunicării și iertării în relațiile tensionate. Documentarul surprinde vulnerabilitățile, confruntările, dar și lecțiile despre familie, putere și reconciliere pe care Lina și tatăl ei le-au descoperit în această călătorie.
„[Publicație]:” Documentarul este un film al prezentului, al procesului. De aceea, v-aș ruga să începem cu primul pas: cum a început această poveste și de unde ați pornit? Ce a declanșat această călătorie?
Lina Vdovîi:Inițial, am primit un mesaj video de la tatăl meu care solicita ajutorul, fără detalii. Nu mai vorbisem mult cu el de câțiva ani, fapt ce m-a uimit. La început nu-mi era clar ce să fac. Dilema nu a durat mult, pentru că, având experiența jurnalistică și colaborând cu Radu (n.r. – Radu Ciorniciuc, co-regizor), care avea experiență similară în investigații legate de comunități de muncitori migranți din Europa, am înțeles problema. Mi se părea imoral să nu maximizeze experiența și instrumentele de care dispuneam pentru a desluși povestea, mai ales pentru a ajuta tatăl meu. Așa că ne-am deplasat în Italia. Acolo lucrurile s-au complicat, întrucât trecutul nostru comun era foarte vizibil. Uimitor a fost că, după ani de limitare a contactului, aveam sentimentul că sunt liberă de trecut și m-aș fi descurcat într-o situație similară. Dar, în Italia, am trebuit să învăț să gestionez situația într-un mod cât mai potrivit. A implicat o discuție, o confruntare, în care am trebuit să împărtășesc lucruri pe care el nu le cunoștea.
Realizarea filmului a fost un proces creativ și jurnalistic, dar și unul personal, de confruntare și vindecare…
A fost un început de vindecare, o reașezare emoțională. Imaginea tatălui meu era una autoritară, conflictuală, un om de care mă temeam. Această teamă mi-a marcat copilăria și a fost constantă. Descoperirea din timpul filmărilor mi-a permis să-l văd nu doar ca pe un agresor, ci și ca pe o victimă, permițându-mi să mă detașez și să privesc lucrurile cu mai multă luciditate și să înțeleg atât trecutul lui personal, cât și contextul socio-politic.
O traumă personală, o poveste universală
{/* … (restul conținutului, similar optimizat) */}