Kathryn Bigelow a conceptualizat o scenă de acțiune în care o rachetă provenind dinspre Pacific se dovedește a fi un atac nuclear asupra SUA, amenințând să distrugă Chicago și să ucidă 10 milioane de persoane. Modul în care decidenții de la Washington, Moscova sau Beijing reacționează în astfel de situații este devastator, deoarece este realist, lipsit de propagandă și profund uman.
Este clar că autoritățile au fost extrem de dure cu noi. La sfârșitul lui aprilie 1986, când a avut loc explozia centralei nucleare de la Cernobîl, nu ni s-a comunicat nimic. Pe 1 mai, oamenii ieșeau la picnic, la tenis și la radiații. Nu aveam informații exacte despre ceea ce se întâmplă. Ne ghidam doar după zvonuri.
În acești ani, se vorbea frecvent despre pericolul unui conflict nuclear. Se discuta despre cine va ataca primul: americanii sau sovieticii. Era dezbătută constant nevoie de dezarmare și se pretindea că se luptă pentru pace. Însă, atunci când a apărut un pericol nuclear concret, cel de la Cernobîl, oficialii comuniști s-au arătat indiferenti față de suferința oamenilor. Suntem obișnuiți cu cruzimea, dar avem limite.
Reacția SUA la un atac nuclear
Poate că din acea etapă sau poate din cauza conflictului din Ucraina am fost sensibilizați, însă „A House of Dynamite”, film regizat de Kathryn Bigelow și scris de Noah Oppenheim, m-a impresionat profund, mai mult decât orice alt material despre amenințarea atomică.
Filmul a fost difuzat recent pe platforma de streaming. În el se prezintă, din punctul de vedere al liderilor militari și politici, modul în care funcționează lanțul de comandă al SUA atunci când țara este atacată.
Originea atacului este neclară. O bază izolată din Alaska detectează o rachetă în drum spre Pacific. La început pare un exercițiu, fie al Coreei de Nord, fie al altor forțe. Racheta se prăbușește undeva în Pacific, de unde a fost lansată.
„Când împuști cu un glonț, primești”
În scurt timp, traiectoria devine clară: racheta nucleara se îndreaptă spre teritoriul Americii de Nord. Forțele armate încearcă interceptarea cu două rachete. Din sistemul de apărare de valoare miliardară, doar o interceptoare reușește să pornească dispozitivul de contact cu bomba adversă, însă și acesta ratează. „Împuști un glonț cu un alt glonț”, afirmă unul dintre oficialii militari de la Casa Albă. Chiar dacă tehnologia avansează, atât atacatorul, cât și cel care încearcă să neutralizeze atacul, se află într-o cursă continuă. Cerul rămâne imens și totuși plin de riscuri.
După câteva minute, devine clar că ținta este Chicago. Orașul, prea precis, pare a fi singurul obiectiv, nu o coincidență. Rusi și chinezi neagă implicarea. Chinezii își mențin tăcerea și, indirect, ne infirmă orice participare.
Imediat, marile puteri mobilizează avioane cu încărcătură nucleară și submarine gata de atac, temându-se de reacția celuiălalt, întrucât toți știu că America va riposta și va suferi impactul.
Lumea se prăbușește în câteva minute
Oficialii militari de elită, protejați în buncăre, insistă asupra unei riposte nucleare decisive. „Până nu se epuizează toate rachetele disponibile, nu putem avea siguranța că nu vom fi victime.” Timpul este măsurat, totul se desfășoară în ritm alert, acompaniat de muzică tensionată.
Planurile se schimbă rapid, totul se reduce la o luptă pentru salvarea propriei țări. În câteva momente, lumea ajunge în pragul distrugerii totale. Viața și speranțele dispar în scenele filmului „A House of Dynamite”.
„Este o nebunie” / „Nu, este realitatea”
Realitatea normalității se destramă instantaneu. Timpul pare să se comprime și să ne aducă în pragul prăpastiei. Secretarul Apărării, interpretat de Jared Harris, personaj cunoscut din seria Cernobîl, se aruncă aproape de-a dreptul în necunoscut.
Președintele SUA, interpretat de Edris Elba, consideră că „este o nebunie”. La care un general răspunde stabil: „Nu, este realitatea”.
Viteza cu care totul poate lua sfârșit este șocantă. Normalitatea dispare definitiv, iar universul cotidian devine o amintire îndepărtată.
O paletă de opțiuni pentru răspuns la războiul nuclear – expuse președintelui ca un meniu de restaurant
Președintelui i se prezintă, pe foi colorate și laminate, opțiuni multiple de reacție, ilustrate ca la un restaurant, cu imagini explicative. Înțelesul este clar: atunci când va aproba lansarea bombei nucleare, va decide dacă distrugerea va fi limitată, moderată sau totală pentru țintele vizate. În același mod, și alte armate prezintă, la rândul lor, „meniuri” similare pentru decizii militare.
Ultimul impact major este șocant. Finalul filmului a stârnit discuții. Se întreabă dacă se consideră o capodoperă sau o simplă evadare în ficțiune, precum în analiza publicată de unele publicații.
Trăim doar pentru că unii oameni au avut sentimentul rușinii
Sincer, este dificil de înțeles cum am reușit să evităm catastrofa nucleară în cei peste 50 de ani în care armatele s-au aflat în poziție de tensiune maximă.
Istoricul John Lewis Gaddis menționează, în studiul său despre Războiul Rece, că factorul determinant a fost prezența unor lideri rezonabili pe ambele părți.
Birocrați, militari, oficiali comuniști sau capitaliști, președinți și regimuri politice diferite, au știut că au înfățșurări de nepoți și au simțit rușinea consecințelor faptelor lor. Conștiința morală și frica de a fi judecați în istorie au fost motive pentru care s-au oprit. Relațiile și controlul uman au făcut diferența, oferindu-ne o șansă neașteptată în epoca armamentului nuclear. În comparație, prezentul pare mult mai periculos și mai nesigur.