Scriitor american celebru despre momentul împușcării lui Ceaușescu: amintiri și reflecții | Interviu

A aflat despre România în copilărie

Invitat la FILIT Iași, cel mai important festival de literatură din Europa de Est, programat între 22 și 26 octombrie 2025, scriitorul american Junot Diaz (56 de ani) a discutat, într-un interviu exclusiv pentru Libertatea, despre cum a aflat pentru prima dată despre România în copilărie, despre influența imperfecțiunii experienței umane și despre un roman în care asociază țara noastră.

Născut în Republica Dominicană, Junot Diaz s-a mutat împreună cu familia în Statele Unite ale Americii, fiind crescut în New Jersey.

Junot Diaz a devenit cunoscut după ce a publicat romanul „Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao”, câștigător al Premiului Pulitzer și al National Book Critics Circle în 2008. Este, de asemenea, autorul volumului de proză scurtă „Uite-așa o pierzi”, bestseller New York Times și finalist la National Book Award.

Este laureatul bursei MacArthur Genius, premiului PEN/ Malamud, Dayton Literary Peace Prize, bursei Guggenheim și PEN/ O. Henry Award, iar de mai mulți ani predă la Massachusetts Institute of Technology.

Partener de discuție plăcut și captivant

În 2025, se numără printre cei mai importanți scriitori invitați la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, ajuns la cea de-a XIII-a ediție, un reper cultural în Europa de Est.

Junot Diaz a fost un interlocutor sincer, autoironic, amuzant, profund și comunicativ. Un scriitor și un partener de dialog autentic, plin de substanță și replici memorabile.

Libertatea: Ați menționat că învățarea limbii engleze a fost o experiență dificilă pentru dumneavoastră. Cum percepeți, în prezent, relația cu limba engleză?
Junot Diaz: Am avut mereu dificultăți cu limba engleză. Ca copil, mi se părea imposibilă. În viața de adult, am locuit câteva perioade în afara țării și am încercat să studiez alte limbi, însă nu am reușit. Este ca și cum ceva din creier nu funcționează corespunzător. Am încercat în Amsterdam și Tokyo, dar fără succes.

Este clar că am o problemă cu limbile străine. Experiența mea cu limba engleză a fost influențată și de specificul american, încă foarte provincial și rezistent la influențe externe, inclusiv imigranți.

Există încă o tendință anticosmopolită foarte puternică în Statele Unite, iar multe culturi cu această insularitate suferă din cauza aceasta. Chiar și un accent poate crea dificultăți în comunicare.

Acum vorbesc engleza vulgar, dar nu pot termina o propoziție fără să o repet mental. Nu m-am obișnuit cu ea și, dacă am avut o viață dificilă, limba engleză îmi trezește în continuare neliniște. Și eu sunt astfel în relația mea cu limba engleză.

– Cum s-a schimbat modul dumneavoastră de a scrie față de începuturile carierei?
Junot Diaz: La început, scriam cu ușurință și în cantități mari. Era o perioadă de libertate totală. Odată ce am devenit publicat, însă, am realizat că orice scris mă va duce spre carieră și comparații, ceea ce a făcut procesul mai provocator pentru mine.

„Avem nevoie disperată unii de alții”

– Cât de mult vă influențează imperfecțiunea experienței umane în opera dumneavoastră?
Junot Diaz: În mod constant. Suntem ființe dificile, iar familia mea este un exemplu: cinci frați, o mulțime de mătuși, unchi și veri. Îmi plac foarte mult, chiar dacă sunt dificili, iar și eu sunt perceput ca fiind imposibil de către ei.

Noi, oamenii, avem nevoie insistent unii de alții, dar nu suntem întotdeauna ușor de înțeles. Se spune că suntem construiți pentru ceva ce nu ne-a ajutat niciodată – secretele. Avem prea multe gânduri și dorințe ascunse, iar aceste secretomanie generează tensiuni inexplicabile, precum conflicte între frați din cauza necunoașterii propriilor secrete.

– De ce considerați că scrisul și predarea sunt actiuni bazate pe credință?
Junot Diaz: Pentru că ambele nu au rezultate imediate. Sunt daruri pentru viitor. Toți aparținem unor culturi total obsedate de ceea ce va urma, fie că este o revoluție, religie, politică sau altă speranță. Încrederea în viitor, chiar și ca vacant imaginar, ne motivează, chiar dacă nu suntem siguri de rezultat. Dacă trebuie să fac ceva pentru care nu avem o garanție, prefer să cred în posibilitatea ca viitorul să-i confere valoare activităților noastre.

Mi se pare fascinant că și în societățile moderne, unele domenii precum predatul sau artă pot avea un impact esențial în viitor, chiar dacă, momentan, nu sunt foarte apreciate sau bine plătite. Nimeni nu poate contrazice ideea că viitorul oferă șanse nesfârșite.

De aceea, dacă cred că un act are valoare, pot găsi în viitor o justificare. Cel mai important este să cred în posibilitatea lucrurilor, chiar și atunci când pare că rezultatele lipsesc. Nu sunt diferit de cei care au convingeri religioase sau revoluționare.

„Am eșuat de multe ori pe parcursul carierei”

– Cât de mult v-au motivat eșecurile din carieră?
Junot Diaz: Am eșuat în mod repetat. Dacă nu aș fi fost un eșec atât de spectaculos, viața mea ar fi fost diferită. Îmi ia între 15 și 16 ani să scriu o singură carte și scriu foarte încet.

Acum, fiind în Iași, România, realizez cât de improbabilă este această situație pentru mine, dar sunt recunoscător. Totuși, am câștigat un premiu doar pentru că un juriu format din 17 oameni a decis astfel.

Există însă și alte realități în care nu am avut succes. În altele, nu aș fi în România, iar în tot timpul acesta, am scris doar trei cărți în peste trei decenii, deși pentru mulți ar fi mult. În lumea literară, considerat un autor problematic, nu există influențe din partea colegilor mei; mulți mă privesc cu teamă și evita să îmi urmeze exemplul.

– Care sunt voci literare preferate în creația dumneavoastră?
Junot Diaz: Cred că vocile surorilor mele. M-au rugat să nu le ficționalizez ca personaje, dar în primele mele cărți, alter ego-ul nu avea surori. În mod frecvent, însă, creez personaje feminine care își „ventrilochează” propriile voci, deoarece am locuit cu surorile mele într-un spațiu restrâns și aceste voci sunt foarte prezente în mintea mea.

– De ce procesul de creare a ficțiunii necesită atât de mult efort, în opinia dumneavoastră?
Junot Diaz: Nu întotdeauna. Există colegi scriitori care scriu cu ușurință. Poate este vorba și despre o predispoziție genetică. Pentru mine, personajele obișnuite sunt cele mai memorabile; și pentru a convinge cititorii despre valorile lor, am nevoie de multă muncă.

Îmi plac oamenii simpli, iar istoria orașului Iași și atmosfera sa mi-au confirmat acest lucru. Îmi place frumusețea normalității, iar berea, ca simbol, reprezintă egalitatea și autenticitatea locului. Am fost într-o berărie natală, unde atmosfera plină de viață m-a impresionat profund, fiind un exemplu clar de normalitate. FILIT este un festival deosebit, cu oameni dedicați și pasionați.

– Credeți că scrisul v-a ajutat să înțelegeți mai bine propria identitate și suflet?
Junot Diaz: Nu sunt sigur că a ajutat; chiar consider că a făcut lucrurile mai complicate. Traind în lume, devii conștient de o dublă conștiință, ceea ce îngreunează procesul de înțelegere a propriei ființe. Scrisul a fost uneori o sursă de confuzie, iar prietenii din copilărie mi-au spus deseori că, de când scriu, am devenit mai confuz, pentru că încerc să gestionăm cele două niveluri ale existenței mele.

Cititul m-a ajutat enorm, explicând lumea și pe mine, fiind pentru mine o cale de despărțire și înțelegere în același timp.

„Îmi ia mulți ani să scriu, deoarece mă confrunt cu mine însumi”

– Care a fost cel mai semnificativ pas în descoperirea și afirmarea propriului stil literar?
Junot Diaz: Este nevoie mai întâi să ofer un context: am crescut într-o familie cu cinci copii, tatăl meu fiind militar autoritar, în condiții de dictatură. În familia mea, atenția era aproape întotdeauna critică sau negativă. Niciodată nu primim confirmări, ci doar critici și etichete.

Cel mai dificil pentru mine ca scriitor a fost și rămâne dorința de anonimat, din copilărie. Un prieten mi-a spus că am o față de mulțime și că nimeni nu mă va remarca. În plus, trebuie să atrag atenția doar prin cuvinte, ceea ce este o provocare imensă; povestea mea trebuie să fie o chemare pentru cititor, iar această dificultate persistă, iar în timp, am realizat că trebuie să lupt cu propriile limitări pentru a descoperi vocea autentică.

– De ce considerați că romanul este cea mai reprezentativă formă literară pentru dumneavoastră?
Junot Diaz: Îmi plac și poveștiile scurte, însă nu sunt adeptul autobiografiilor. Ficțiunea, atunci când este realizată cu complexitate, nu transmite un mesaj autoritar, ci oferă o serie de argumente și perspective, fiind un domeniu extrem de antiautoritar, în care nu există un verdict final, ci o multitudine de interpretări și posibilități.

„Am descoperit România în copilărie, pe la 7-8 ani”

Când ați aflat pentru prima dată despre România?
Junot Diaz: Încă din copilărie. În timpul Războiului Rece, diplomați dominicani au venit în România pentru studii, iar un grup s-a întors și s-a stabilit în Bronx, în apropierea mătușii mele. Liderii dominicani au trimis să studieze în România pentru că limba română era considerată ușor de învățat pentru cei vorbitori de limba latină.

Am aflat despre viața în România, despre București și alte zone industriale, în timpul dictaturii, iar istoria frământată a țării a fost mereu prezentă în creațiile mele. România a fost pe hartă pentru mine încă din copilărie, în special pentru că unchiul meu a studiat ingineria în România peste 12 ani.

– Ce aspect al relatărilor despre România v-a surprins sau v-a indignat cel mai mult?
Junot Diaz: M-a impresionat cum românii vorbeau în spatele ușilor închise, după ce în public păstrau tăcerea, având în comun o venerație pentru dictatorul lor, asemănătoare cu cea din familia mea pentru liderii dominicani. De asemenea, intrigant mi s-a părut modul în care oamenii răspundeau diferit la întrebări, în special dacă nu aveau încredere în persoană, preferând să răspundă evaziv sau să inventeze povești.

– Dacă ați asocia România cu un roman, care ar fi acela?
Junot Diaz: Aș alege „Insuportabila ușurătate a ființei” a lui Milan Kundera. Între timp, eram student la revoluție, în decembrie 1989, și urmăream obsesiv știrile despre căderea lui Ceaușescu, citind în același timp această carte, care mi-a definit percepția asupra evenimentelor și asupra societății românești, fiind o lectură profund personală și emoționantă.