Regizoarea Irisz Kovacs despre valoarea artei accesibile doar celor care plătesc 100 de lei pe bilet

„Tristețe și bucurie în viața girafelor”

În perioada 10-11 octombrie, stagiunea 2025-2026 a Teatrului EXCELSIOR, singurul teatru din București dedicat adolescenților și tinerilor adulți, a fost inaugurată printr-o piesă semnată de dramaturgul portughez Tiago Rodrigues, „Tristețe și bucurie în viața girafelor.” Sub regia talentatei Irisz Kovacs, cu scenografia realizată de Réka Oláh, după un text tradus de Ana Maria Mihăilescu, spectacolul oferă publicului o aventură încărcată de simbolism, având ca protagoniste o fetiță de 9 ani (Dana Marineci), poreclită Girafa, și ursulețul de pluș vorbitor (Alex Popa), Judy Garland.

Rodrigues, desemnat în 2022 director al Festivalului de la Avignon, cea mai prestigioasă manifestare teatrală din lume, este unul dintre cei mai remarcați dramaturgi și regizori contemporani europeni. Registrele sale au fost prezentate în marile centre culturale precum Lisabona, Paris, Bruxelles, Berlin sau Londra. Stilul său se distinge prin modul în care asociază observarea socială cu poezia cotidianului, iar personajele sale trăiesc între fragilitatea individuală și forța provocărilor colective.

„Tristețe și bucurie în viața girafelor” confirmă cele menționate anterior și a fost tradus și jucat pe numeroase scene europene, fiind recunoscut pentru subtilitatea și intimitatea sa, considerată printre cele mai valoroase lucrări ale autorului. Acțiunea are loc în Lisabona, în cadrul familiei tinerii Girafe. După trecerea în neființă a mamei, ea rămâne în grija tatălui său, un artist șomer, care se confruntă cu probleme financiare. Din cauza dificultăților materiale, cei doi devin fără cablu TV, iar micuța decide să strângă bani pentru abonamentul la Discovery Channel, pentru a urmări emisiunea preferată.

Aici începe aventura lor alături de Judy Garland, ursulețul nervos, cu tendința de a înjura, care devine o punte spre propria maturizare. Acțiunea are loc într-un oraș portughez cu resurse limitate, similar cu societatea noastră. Pe străzile orașului, în timpul întâlnirilor cu diverse personaje excentrice, cei doi își pun întrebări despre diferențele sociale, fragilitatea adulților și despre probleme mai adânci decât lipsa banilor.

„Vremurile pe care le traversăm sunt complicate”

Regizoarea Irisz Kovacs, la doar 26 de ani, reprezintă o generație tânără de artiști care aduc perspective inovatoare în teatrul românesc, explorând echilibrul între ludic și grav, între convenție și realitate. A colaborat anterior cu #REACTOR Cluj, Teatrul de Stat Constanța, Teatrul German de Stat Timișoara și Apollo111, fiind laureată a mai multor festivaluri și nominalizată la Premiile UNITER pentru debut în 2022.

„Îmi amintesc că la prima lectură am râs foarte mult și apoi am fost profund emoționată, trimițând unui prieten dramaturg o fotografie cu un fragment. Este vorba de monologul bătrânului, care exprimă o filozofie de viață foarte relevantă pentru generația părinților noștri, și anume că iubirea înseamnă muncă. Bătrânul vorbește despre propriii copii – „I-am văzut zilnic. Dormeau când plecam la serviciu. Dormeau în patul pe care eu l-am cumpărat. Iar seara, îi vedeam după cină, deja îmbrăcați în pijamale. Cine a plătit pentru aceste pijamale?” Mi s-a părut că textul relevă aspecte importante despre lumea de azi”, povestea ea pentru publicație, referitor la momentul în care a descoperit piesa de teatru a lui Rodrigues, în traducerea Ana Maria Mihăilescu.

Kovacs, împreună cu scenografa Réka Oláh, explică modul în care au ales păstrarea textului original, menținând referințele la Lisabona, dar construind universul vizual al spectacolului pornind de la copilăria lor din România anilor 2000. „A fost o plăcere să redau pe scenă aparatele de înghețată, mașina și bancomatele din copilărie”.

În plus, scenografia mi-a dat senzația că urmăresc un film, iar Irisz povestește cum s-au bazat pe amplificarea unui citat din piesă: „Lumea este tot ceea ce copiii de pe bancheta din spate observă din fereastră. […] Într-un fel, aceasta e o definiție foarte relevantă a copilăriei: mașina merge, te uiți pe geam, dar nu ești tu la volan, iar direcția e exteriorul controlului tău. Astfel, am încercat să păstrăm această cursivitate în scene.”

Acțiunea are loc pe două planuri, iar actorii precum Robert Radoveneanu, Oliver Toderiță, Matei Arvunescu și Ciprian Cojenel adaugă dinamism spectacolelor. „Sunt foarte talentați și stăpânesc diverse stiluri teatrale, iar acest lucru se datorează și contribuției lor. Menajând stilul de joc cinematografic, jonglează cu ușurință cu stilul exagerat, de desen animat sau farsă. Dana Marineci este o actriță de perspectivă, care utilizează o gamă largă de tehnici teatrale în exprimarea sa. O consider o actriță cu nivel de virtuozitate și profesionalism remarcabil, iar colaborarea cu ea reprezintă o adevărată bucurie”, explică regizoarea.

Într-un interviu extins, Irisz Kovacs vorbește despre valoarea piesei, impactul asupra publicului tânăr și adult, despre noua generație de creatori, responsabilitatea teatrului față de societate și despre rolul cultural în 2025.

„Vremurile pe care le trăim sunt complexe. La nivel local și global, cu penurie, conflicte și extremism, se dezvoltă o ruptură tot mai mare între oameni. Feed-urile noastre sunt tot mai diferite și ne convingem tot mai mult de propriile convingeri. Povestea Girafei, care pornește de la bani și scoate la iveală întregul schelet al societății, este relevantă pentru toți. Ca tânăr, când credințele încep să fie amenințate, e important să revii la adevărul inițial: de ce? De ce totul este așa și nu altfel? De ce unii se nasc cu totul și alții trebuie să lupte pentru fiecare lucru? Mi se pare că ne-am obișnuit prea repede cu ideea că lumea trebuie să fie așa și nu altfel. Vreau să pun întrebări atât în mine, cât și în teatru”, afirmă ea.

„Împărțind lumea cu ceilalți, suntem dependenți unii de alții”

-Libertatea: În spectacol, vedem copilăria Girafei, până când ea ajunge într-o nouă etapă a maturizării. Ce aspecte din acele vremuri ar trebui păstrate de adulți pentru a deveni mai empatici și mai înțelepți?

-Irisz Kovacs:Am menționat deja despre „de ce”-ul insistent care ar trebui cultivat în viața oricui. Îmi aduc aminte de frustrarea de a fi copil, de lipsa libertății reale, de subordonația față de adulți. Mi-am promis că, în momentul în care voi fi adult, o să fac tot posibilul pentru a realiza tot ce am dorit și nu puteam.

Fantezia instaurării justiției și meritocrației. În realitate, devenind adult, realizezi că tot sub influența altora ești. Destinele noastre sunt înstrăinate și interdependente. „Împărțind lumea cu ceilalți, depindem unii de alții”, iar această dependență ne face să ne simțim uneori dezamăgiți. În copilărie, această forță și insistență erau mai prezente, iar acum, adesea, apare o stare de resemnare. Mi-aș dori să păstrez această energie, perseverență și reziliență de a lupta pentru idealurile din copilărie. Imaginația deschide utopii, iar perseveranța le aduce la realitate.”

-Piesa explorează și procesul de doliu, de pierdere într-o familie. Este o reprezentare și un sprijin pentru cei care au trecut prin astfel de experiențe?

-Consider că reflectă modul în care o pierdere profundă, precum cea a mamei în cazul Girafei, influențează atât emoțional, cât și din punct de vedere economic. O astfel de experiență necesită o procesare intensă, simultan cu gestionarea situațiilor practice și dificile. Se golește casa, în timp ce se traversează un proces de doliu emoțional profund.

-Fetița caută răspunsuri într-o societate plină de contradicții. Ce învățări poți trage în urma acestui personaj despre generațiile actuale din România?

-Am experiență ca trainer de teatru pentru adolescenți, ceea ce mă face să fiu optimistă privind viitorul. Tinerii de azi sunt mai conștienți de probleme sociale, se informează și cunosc lumea din jur. În același timp, sunt copii care, din cauza entuziasmului lor, pot fi legați de cauze dubioase. Nu pot generaliza, dar realitățile moderne afectează în mod puternic dezvoltarea și percepția tinerilor, creând contraste majore în societate.

„Este o producție cu o notă umoristică intensă”

-Spectatorii tineri ai teatrului Excelsior, majoritatea adolescenți, ce ar trebui să înțeleagă din această poveste despre inocență și confruntare cu realitatea?

-Îmi doresc ca tinerii să se regăsească în umorul piesei, conceput cu un accent pe comic de situație. Râsul poate uni și apropia oamenii și sper ca adolescenții să descopere umorul meu, adesea exagerat și comic, care include și glume pline de nonsens sau scene comicice. Experiența premierei a fost minunată – deși spectacolul e destinat pentru 14+, mulți părinți cu copii mai mici au venit, iar acestora le-a plăcut să râdă și să se bucure la fiecare intrare a ursulețului Alex Popa, însoțit de momente comice. Sper ca și cei mai învârstați să fie atrași de această abordare.

-Cum crezi că vor reacționa adulții la acest spectacol? Ce emoții sau convingeri ți-ai dori să le provoace?

-Pentru mine, este o cale de a reaminti adulților despre bucuria de a crede în magie și în miracol, valori ce pot fi uitate în rutina zilnică. Am construit spectacolul ca o fereastră către senzația de uimire, prin spectacole de lumină și sunet, pentru a vorbi despre magie și frumusețe. Lipsa tehnicii nu este o problemă, ci partea fermecătoare a acestui demers. Sper ca adulții să fie deschiși să creadă în magia aparițiilor, ajutați de subtilitatea muzicii lui Adrian Piciorea, care alternează între electronic și note delicate, duse în mod natural de sonoritatea scenei.

„Este foarte frustrant să vezi că, din nou, cei mai dezavantajați suportă cel mai mare preț”

-Relația dintre fetiță și ursulețul Judy Garland, bazată atât pe ostilitate, cât și pe protecție, devine simbol pentru anumite aspecte ale relației cu propria umbră. Care e semnificația acestei legături și cum o putem interioriza în viața de zi cu zi?

-În plan concret, Judy exprimă gândurile negative, fricile și furia din mintea fetiței, fiind o reprezentare a anxietăților și a aspectelor obscure ale sufletului copilului. În ciuda limbajului dur, ursulețul nu devine vulgar sau agresiv, ci rămâne o manifestare a temerilor și a emoțiilor reprimate, dar și un catalizator pentru acceptarea lor. Relația aceasta reflectă modul în care gestionăm propriile întunericuri interioare – fie le confruntăm, fie le ignorăm. Umorul devine instrument de autoacceptare și echilibru în această relație.

Uneori, avem tendința de a recunoaște în ceilalți anumite trăsături ale noastre. De exemplu, conflictele cu colegii pot reflecta anumite aspecte ascunse ale propriei personalități. Contrapoints, un vlog video, vorbește despre fenomenul de cringe, și despre cum această emoție apare atunci când ne vedem reflectați în altcineva, dar ne este dificil să acceptăm acea trăsătură. Asfel, Judy Garland și frica de propria umbră simbolizează această relație cu părțile noastre întunecate și cu umorul ca mecanism de autoacceptare.

-Textul se aliniază și cu societatea portugheză aflată în criză, dar rezonează și cu provocările actuale din România. Care sunt nedreptățile din această narațiune care se aplică și în realitatea noastră?

-Încă de la începutul piesei, ursulețul are un monolog despre mediu, tăierile de fonduri, lipsa de resurse în spitale și o criza economică tot mai acutizată. La final, Judy ajunge să-l confrunte pe liderul politic: „Crezi că nu am văzut cum tai fonduri? Crezi că nu plâng în fața televizorului? Plâng. Mă simt din ce în ce mai tristă. Dar ce pot face? Sunt doar un ursuleț de pluș. Ce poți face tu, lider, când totul se destramă?” La aproape dezastru, aceste teme rămân relevante și în România noastră, unde sărăcia, excluziunea socială și dificultățile generate de tăieri bugetare afectează chiar și cele mai vulnerabile categorii. Această situație agravează și mai mult și mai profund inegalitățile sociale, accentuând nevoia unei implicări active pentru echitate. În această narațiune, personaje și situații reflectă realitatea noastră, iar temele discutate nu sunt doar fictive, ci pline de însemnătate actuală.

Amita căte, problemele povestite în piesa de Rodrigues, precum inegalitatea și criza socială, sunt oglindite și în propria noastră societate, iar această reprezentare artistică subliniază importanța de a fi conștienți și implicați în aceste realități.

„Imaginația a fost întotdeauna un motor esențial de supraviețuire”

-Adulții din piesă se luptă cu idealurile pierdute, cu tristețea și limitările capitalismului excesiv, la fel ca și românii. În raport cu această temă, cum putem păstra speranța?

-Eu cred că speranța se păstrează prin gesturi mici, indirecte: sprijinul prietenilor, gesturile generoase, cunoașterea lumii în mod sincer și conștient. Consider că astfel de acțiuni mici devin un lanț de responsabilitate și înțelegere, creând un flux pozitiv. La începutul fiecărui spectacol, privesc audiența pentru a descoperi zâmbete și bucurie, iar aceste momente îmi oferă încredere și speranță.

-În text, imaginația devine o armă pentru supraviețuire. E și pentru noi la fel?

-Da, cred că imaginația a fost întotdeauna un instrument de rezistență și adaptare. Este un mecanism de protecție eficient – dacă nu poți visa la o lume mai bună, nu poți lupta pentru ea. Dar dacă poți, merită să insiști și să lupți pentru visul tău. Creația artistică și capacitatea de a visa sunt esențiale pentru a traversa perioade dificile și pentru a construi alternative. Artă înseamnă, dincolo de toate, o punte între prezent și utopie, între realitate și posibilitate.

-Umorul, ca și această poveste, devine un aliat în fața provocărilor vieții?

-Da, umorul are o putere extraordinară, fiind o metodă de a transforma durerea în râs și de a aduce speranță în cele mai grele momente. În teatru, este un instrument de conectare și de depășire a obstacolelor. Mă fascinează modul în care oamenii pot găsi umor chiar și în situații extreme.

-Crezi că tinerii cred în posibilitatea de a schimba lumea?

-Da, sunt convinsă, chiar dacă nu toți își exprimă deschis convingerile. Tinerii, prin implicare și creativitate, pot aduce schimbări majore. Cu cât sunt mai uniți, cu atât e mai greu să fie dezbinați; această solidaritate poate fi forța de a construi o societate mai justă și echitabilă.

„Nu cred în teatru ca modul de a lovi spectatorul”

-Din poziția voastră de noii creatori, ce responsabilitate aveți în societatea actuală, în condițiile în care cultura e adesea marginalizată?

-Consider că avem o responsabilitate de a reflecta și de a aduce în discuție problemele momentului, dar și de a oferi un spațiu pentru reflecție și speranță. Teatrul trebuie să fie o poartă de acces, un mod de a apropia și de a inspira, nu o armă de critică sau de condamnare. Este nevoie să facem spectacole care să attractă diverse categorii de public, să promovăm un dialog deschis și sincer. Cultura nu trebuie să fie închisă în săli speciale, ci prezentă în viața cotidiană. Este esențial ca teatrul să fie accesibil și pentru cei care nu dispun de resurse, promovând egalitatea de șanse și diversitatea artistică. Demersurile teatrale trebuie să fie pentru toți, astfel încât să fie o oglindă reală a societății noastre și un instrument de schimbare pozitivă.

-De ce este important să susținem noua generație de artiști de teatru?

-Pentru a asigura continuitatea și evoluția limbajului artistic, este nevoie să urmărim și să încurajăm creatorii tineri, pentru a le oferi oportunități și spațiu de exprimare. Ei aduc perspective noi, moduri originale de a privi lumea, contribuind la diversitatea culturală și la revitalizarea scenei. Sprijinul pentru tineri este, de fapt, un efort de a clădi o cultură viuă, adaptată vremurilor și în pas cu societatea. Aceasta le permite să-și exprime valoarea și să modeleze expresii artistice relevante.

-Este nevoie să scoatem teatrul din sălile închise, din spațiile închise, pentru a ajunge mai aproape de public?

-Absolut. Teatrul trebuie să fie prezent în spații cât mai variate și neconvenționale, în piațe, parcuri sau locuri publice, unde poate fi accesibil unui public cât mai larg. În aceste forme, teatrul poate ajunge mai bine la oameni și își poate împlini menirea de a fi o artă vie, care să răspundă nevoilor comunității. Cu cât ne apropiem mai mult de reprezentările în spații deschise, cu atât impactul și conexiunea cu spectatorii devin mai profunde și autentice.