Krasznahorkai și micuțul oraș cu personaje
„Văd Gyula ca fiind o poveste de legenda în care, în esență, nimic nu este real, chiar dacă ar putea fi.” Krasznahorkai rememorează personajele remarcabile care au locuit în orașul copilăriei sale – de la cavalerii solitari și izolați între ei până la un bărbat care ieșea din casă o dată pe an, în ziua Revoluției Maghiare din 1848, purtând haine din acea perioadă.
El explică existența acestor personaje care i-au rămas bine întipărite în memorie, reflectând și asupra istoriei. Odinioară, orașul Gyula se afla aproape în centrul Ungariei, iar după Primul Război Mondial a ajuns în extremitatea sudică a țării. – spune el, e ca atunci când cineva trăiește în Lisabona sau Madrid și simte că este înconjurat de clădiri pline de istorie, impresionante, dar totodată își pune întrebarea – și totuși, unde este imperiul?
La fel, în Gyula sunt construcții excesiv de imense, Judecătoria fiind atât de vastă încât ar putea funcționa fără probleme în Budapesta sau în orice alt oraș din Europa de Vest. Crede că acest aspect este o explicație pentru modul în care și-a perceput orașul natal în copilărie.
Recomandări
Incident grav de agresiune într-un liceu din Fetești: o elevă cu handicap a fost internată în spital, după ce a fost abuzată timp de mai mulți ani de două adolescente. „Cu atât mai mult, ar fi trebuit să fie tratată cu multă grijă”
Revenind la Gyula – orașul de unde Krasznahorkai a fugit la vârsta de 18 ani – totul părea diferit față de amintirile sale: „Știu că acei oameni au fost acolo, dar acum nimeni nu mă crede。”
Miner, pedagog și văcar: nu și-a propus să devină scriitor
După un an de antrenament militar dur, Krasznahorkai a rupt orice legătură cu familia sa și a început „ani de răscruce”. Pentru a evita să petreacă mai mult timp în armată, s-a mutat din județ în județ la fiecare trei sau șase luni, exercitând diverse meserii – de la miner la director cultural al șase sate, la vârsta de 19 ani: „Imaginați-vă un mediu extrem de sărac și sumbru. Nu avea nimic în comun cu viața de manager.”
În această perioadă, fiind și instructor în comunitățile locale, a predat citirea copiilor romi, iar pentru că autoritățile încercau să integreze această comunitate, locuitorii maghiari au incendiat Casa de Cultură pentru a-l determina să părăsească orașul.
Ulterior, Krasznahorkai a devenit paznic de noapte la o fermă de lactate: „A fost cea mai frumoasă slujbă pe care am avut-o vreodată în viață.”
Obligat de circumstanțe să scrie mental
Din cauza imposibilității de a-și așeza ce -și scrie pe hârtie, a dezvoltat abilitatea de a „compune” în minte: „Odată ce acumulez un volum de text, îl pot păstra în memorie, cam vreo 15-20 de pagini, sau chiar mai mult în trecut, apoi îl transcriu.”
Chiar și după ce și-a finalizat romanul de debut, „Satantango” (1985), Krasznahorkai nu a avut intenția să devină autor. Publicarea acestuia s-a făcut, în cele din urmă, datorită prietenului său, scriitorul Péter Eszterházy.
Doar o remușcare ulterioară față de această operă l-a determinat să înceapă să scrie „Melancolia rezistenței” (1989): „Am vrut să încerc încă o dată, poate de data aceasta va reuși. Și am continuat să scriu, fără oprire. Nu m-am putut abține.”
László Krasznahorkai a fost intervievat de Johan Lose în august 2019, în cadrul unui festival literar desfășurat la Muzeul de Artă Modernă din Louisiana, din Humlebæk, Danemarca.