Românul devenit legendă în Sarajevo după ce a trăit în vestiarul teatrului din Cluj, plătind doar 30 de euro chirie

Într-un oraș în care istoria și contemporanul se împletesc, un român a reușit să-și construiască propriul destin pe scena Teatrului Național din Bosnia și Herțegovina.

Născut în 1974 la Drobeta-Turnu Severin, Mihail Mateescu este în prezent prim balerin în Sarajevo, oraș în care a sosit în 1996, la câteva luni după încheierea conflictului armat.

Absolvent al Liceului de Coregrafie și Balet din Cluj-Napoca și format pe scene din Constanța, Timișoara și Split, Mateescu a migrat spre Bosnia din cauza dificultăților financiare din România și a impulsului tinereții.

A interpretat numeroase roluri, de la Lacul Lebedelor, Carmen sau Dama cu Camelii, la Alice în Țara Minunilor, Spărgătorul de Nuci sau Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici. A fost distins cu premiul anual al Teatrului Național din Sarajevo pentru cel mai bun rol principal masculin în balet, în interpretarea personajului Omul cu mască, în baletul „Panta Rhei”.

Într-o discuție pe străzile din proximitatea Teatrului Național din Sarajevo, Mateescu a povestit motivele pentru care a ales baletul, cum dormea pe patul de recuzită la teatrul din Cluj și cum a ajuns în Bosnia, explicând și de ce nu intenționează să se întoarcă în România.

Mihail Mateescu: „Am început baletul la vârsta de 10 ani”

– Domnule Mateescu, ne puteți spune câteva cuvinte despre dumneavoastră, cum v-a început pasiunea pentru balet? Pentru un băiat, nu e o preocupare frecventă.

– Am început la vârsta de 10 ani. Aveam o prietenă care începea și am decis să încerc și eu. Eu sunt din Turnu Severin. La audiție la Cluj am ajuns în 1984 și am trecut de probe.

– Ce s-a întâmplat după aceea?
– Am urmat cursurile Liceului de Coregrafie și Balet timp de 9 ani. În 1992 am absolvit. După aceea am fost angajat la Teatrul de Balet din Constanța, unde am lucrat aproximativ cinci luni, apoi m-am întors la Cluj.

– Cum era în acea perioadă la Cluj?
– Salariile erau modeste, cazarea precară, iar eu dormeam în vestiarul teatrului. În ianuarie 1993, m-am transferat la Timișoara, unde am primit apartament și am devenit solist. Acolo am stat aproape un an și jumătate.

– Apoi ați decis să încercați experiența în alte țări?
– Da, pentru noi, aventură, pentru a vedea cum e peste hotare. Am fost și în Split.

– Cum ați ajuns în Split?
– În Timișoara, am avut turnee cu Opera Maghiară din Cluj în Franța. Într-un spectacol în Split, au fost nevoie de doi balerini pentru un rol, iar eu, fiind în turneu în Franța, am lăsat colegul să meargă în locul meu și am zis că, la finalul turneului, voi merge și eu. Așa a și fost. M-au primit și am lucrat un an și jumătate acolo. Ulterior, am făcut serviciul militar în România, iar în 1996 m-am stabilit definitiv la Sarajevo.

Mihail Mateescu: „Am stat la poliție în prima noapte în Sarajevo”

– După război, nu?

– Exact. În acea perioadă, nu era permis să ieși din casă după ora 22:00. Nu puteai să circuli pe stradă. La ora 1 noaptea, am fost oprit de poliție. Ne-au întrebat de unde venim și ce facem. „Român?” — „Vin la audiție la balet în Sarajevo”. Mi-au spus că nu se poate, că doar dimineața se va putea trece. În cele din urmă, am așteptat o jumătate de oră. Era întuneric total. O patrulă de italieni ne-a întrebat dacă suntem în regulă. Le-am spus că suntem români, venim pentru audiție la Teatrul Național. Ne-au lăsat să intrăm, însă nu știam exact unde e centrul orașului, dacă e vorba despre dreapta sau stânga. Lipseau firele de la troleibuz. Pe drum, am fost opriți de o dubă de poliție și duși la secție. Am petrecut toată noaptea acolo.

– Ați fost ținuți în detenție?

– Nu, nu am fost puși sub acuzare, ci doar am stat acolo până dimineața. Dimineața, un coleg ne-a sunat și a venit să ne ia. Era duminică. Eu am răspuns la audiție, colegul meu nu. S-a întors acasă. Asta a fost și motivul pentru care am rămas singur în Sarajevo.

– De ce Sarajevo?

– Fiind interesat de prezența românilor în oraș, am decis să vin în Bosnia. Am considerat că după terminarea războiului, situația s-a stabilizat, și am vrut să verific personal. Aveam 23 de ani, eram tânăr și curios.

Mihail Mateescu: „M-am căsătorit cu o balerină bosniacă”

– Câți ani aveați când ați sosit?

– 23. În timp, m-am casătorit și am doi copii, Alex și Lara. El a absolvit Academia de Muzică, secția vioară solo.

– V-ați unit cu o româncă?

– Nu, ea e din Sarajevo.

– Cum e baletul românesc în Europa și în lume, din experiența dumneavoastră? Ați vizitat multe țări.

– Suntem apreciați și respectați în domeniul artistic și al baletului. Deține o școală puternică. Nu știu situația actuală, fiind de 30 de ani în afara țării, însă generațiile formate au rezultate bune.

Mihail Mateescu: „Disciplina este esențială în artă”

– În cariera dumneavoastră, au fost momente dificile cauzate de disciplină sau agresiuni ale profesorilor?

– Nu. N-au fost incidente majore. Totul a decurs în mod obișnuit. Exigența profesorilor era mai ridicată, iar în domeniul nostru disciplina este fundamentală pentru performanță.

– Care este cel mai memorabil spectacol pentru dumneavoastră, și de ce?

– Fără îndoială, „Dama cu camelii”, unde am interpretat rolul principal. Mi-a plăcut foarte mult această poveste dramatică și m-a reprezentat. Am mai dansat în „Margareta”, „Giselle”, „Spărgătorul de Nuci” și alte spectacole. Spectacolul „Dama cu camelii” din Sarajevo are o semnificație specială. Am și o fotografie de profil din această reprezentație.

Mihail Mateescu: „Joc în spectacolul Alba ca Zăpada în prezent”

– Ați avut turnee internaționale?

– Da, în principal în fostul teritoriu iugoslav, dar și în Franța, pentru perioade de 3-4 luni. După stabilirea în Sarajevo, însă, au fost mai rare astfel de deplasări. Am concertat și în Turcia.

– Cum arată o zi tipică din viața dumneavoastră, în afara audițiilor și antrenamentelor?

– Dimineața merg la studio. La ora 10 încep repetițiile, care se încheie în jurul orei 14:00-14:30. Dacă e spectacol, urmează repertoarul de seară, adesea începând de la 19:30. Recent, am avut „Albă ca Zăpada”.

– Ce rol interpretați?

– Profesorul Pitic. Spectacolul a fost montat de o colegă din România, Amalia Mândruțu, care a venit special să-l regizeze. A fost un spectacol de succes. Ieri și alaltăieri am avut câte două reprezentații. Sala a fost plină.

– Care este prețul unui bilet în Sarajevo?

– Între 5 și 15 euro, în funcție de loc. La premiere, prețurile sunt mai mari.

– Ați contorizat câte spectacole ați susținut în total?

– Nu pot spune cu exactitate, dar estimez între 40 și 45. Nu aș fi devenit prim-solist fără să am un palmares bogat.

– Aveți peste 100 de spectacole?

– Nu, numărul se află în jur de 45.

Mihail Mateescu: „Nu vorbeam limba sârbă când am sosit”

– Cum v-ați adaptat la limba și cultura locale?

– În primul an, nu cunoșteam deloc sârba. Însă în șase luni, am început să vorbesc și să înțeleg. Ajutor a fost faptul că am lucrat un an și jumătate în Split, unde oamenii pleacă rapid de la serviciu, spre deosebire de Sarajevo. Am învățat atât în sala de balet, cât și în localuri.

– Cum ați cunoscut soția?

– Tot în sala de balet. Ea e și ea balerină, cu trei ani și jumătate mai în vârstă. La început, am învățat limba și mai repede acasă.

– Ați avut o relație rapidă, s-au căsătorit curând?

– Da, în 1999 ne-am unit destinele.

– Nunta a fost aici sau în România?

– În Sarajevo, la primărie.

– Fără petrecere mare, ca în tradiția românească?

– Nu s-au avut resurse, a fost o ceremonie restrânsă în cerc restrâns. Eu sunt așa, rapid și direct, fără multe discuții.

Mihail Mateescu: „Facem glume și farse în timpul repetițiilor”

– Povestiți-ne o întâmplare amuzantă dintr-un spectacol. S-a întâmplat să pierdeți firul sau să se oprească brusc muzica?

– Personal, nu. Dar colegul meu a avut astfel de experiențe. În „Simha”, spectacol care începe cu o variație pe muzică de pe disc, s-a oprit din cauza problemelor tehnice. Muzica s-a întrerupt aproape de final, dar fiind aproape de încheiere, a reînceput de la început, iar colegul a reluat scena.

– Dar dumneavoastră ați avut momente comice?

– Da, colegii mi-au făcut diferite farse. Odată, trebuia să duc un bagaj greu, plin cu greutăți, pe scenă. Într-o repetiție, l-am plasat în scenă și l-am mutat mai târziu afară.

– V-a surprins în timpul unei scene?

– Da, în „Giselle”, când jucam invalidul, am tras un cărucior pe scenă, l-am prins de piciorul unui coleg și am speriat toți cu această trăsnaie, doar pe vreme de repetiții, pentru a sparge monotonia.

Mihail Mateescu: „Nu am avut conflicte cu regizori”

– Ați avut vreodată probleme de relație cu regizorii?

– Nu, întotdeauna am respectat indicațiile și am executat la cel mai înalt nivel.

– Cum este să fim balerin într-un mediu plin de femei? Ați simțit vreodată presiune?

– Oamenii mă întreabă adesea asta, dar în sala de balet, te concentrezi doar pe treaba ta. Nu te gândești la aspecte de gen. După spectacole, când se aranjează, începi să realizezi, însă în timpul repetițiilor, e totul strict profesional.

– Au fost spectacole nereușite sau cu reacții negative?

– Rareori, când am interpretat roluri negative, au fost reacții mai dure, dar în general, nu.

– Mai există români în Sarajevo?

– Nu știu sigur. Nu m-am întâlnit cu români recent, chiar dacă am participat la alegeri. Poate sunt și moldoveni cu cetățenie română, dar nu am avut ocazia să le cunosc.

Mihail Mateescu: „Favorit la meciurile din Bosnia sau România?”

– Pentru cine țineți, pentru România sau Bosnia?

– Pentru țara mea natală, categoric, pentru România.

– Cum urmăriți meciurile?

– În general, nu urmăresc sportul, dar pentru meciurile de calificare pentru națională, da. Regret, însă nu consider că echipa joacă cu suficientă innovație sau agresivitate. În ce privește jocul, e imprevizibil, la fel ca baletul: poți face un spectacol magnific, dar o greșeală minoră poate duce la eșec, iar spectactorul va reține acel moment. Trebuie să ne concentrăm pe obiectivele noastre.

Mihail Mateescu: „Mă pregătesc zilnic câte 6 ore”

– Cam câte ore lucrați pe zi?

– Aproximativ 6 ore de efort efectiv.

– Aveți grijă la alimentație?

– Eu nu am restricții și mănânc fără probleme.

– Serios?

– Da, nu am probleme cu îngrășarea.

Mihail Mateescu: „Sunt mulțumit de realizările mele”

– Ați fost întotdeauna mulțumit de cariera dumneavoastră?

– Până la 14 ani aveam o fizionomie diferită, dar după pubertate și balet m-am schimbat considerabil.

– La nivel financiar, comparativ cu fotbaliștii, unde vă plasați?

– Firește, diferența e mare. Ei câștigă mult mai mult.

– Nu regret că nu ați ales fotbalul?

– Nu. Sunt mulțumit de ceea ce am realizat până acum.

Mihail Mateescu: „Am fost la Split când Steaua a învins cu 4-1”

– Care este interesul pentru balet în țara dumneavoastră natală comparativ cu Bosnia?

– Variabil, depinde de spectacole. Recent, am avut câte două reprezentații, ambele cu public numeros.

– Există și spectacole cu audiențe reduse?

– Da, am avut câteva cu circa 30 de spectatori. În astfel de cazuri, uneori, se renunță la spectacole, iar banii sunt returnați.

– Ați fost vreodată la stadion?

– Da, la Split, în 1994, când Steaua a câștigat cu 4-1 împotriva Hajduk Split. Poliția a intervenit înainte de final, din cauza tensiunii din galerie, dar incidentele au fost minore. La final, fratele m-a sunat și mi-a spus că m-a văzut pe Eurosport!

– Ați fost și în galerie ca un supporter?

– Da, a fost experiență plăcută, dar de atunci nu am mai avut ocazia să revăd astfel de meciuri.

Mihail Mateescu: „Prefer echipa Craiovei Maxima”

– Cu ce echipă țineți?

– Nu am o preferată, însă dacă trebuie să aleg, probabil Craiova.

– Aveți un fotbalist preferat?

– Da, Balaci, Cămătaru… jucători din perioada de aur a Craiovei Maxima. M-au impresionat foarte mult.

– Părinții cum vedeau fotbalul? V-au susținut?

– Nu, nu foarte mult. Totuși, părinții m-au dus la balet, iar această alegere a influențat destinul meu.

Mihail Mateescu: „Copilul meu face vioară, fiica — canto”

– Stăpânești vreun instrument?

– Da, fiul meu face vioară, iar fiica mea studiază canto solo.

– E încă la studii?

– Da, se află încă în formare. Peste câțiva ani, veți auzi de ea—Lara Mateescu, soprană. În circa 4-5 ani, va fi pe scenă.

– Ați avut vreodată ocazia să fiți pe afiș și să dansați alături de copiii dumneavoastră?

– Da, s-a întâmplat la premiera „Zorba Grecul”, unde eu am jucat rolul principal, iar fiul și fiica au fost în orchestră, cântând în spectacole de balet și operă. Întreaga familie a fost implicată în activitatea artistică.

Mihail Mateescu: „Aștept pensia în Sarajevo”

– Unde vă simțiți mai bine, în România sau în Bosnia?

– Nu pot alege între cele două. Îmi place și acasă, și aici. România are o istorie bogată, cu orașe precum Târgu Jiu, Craiova, Bran sau Peles.

– V-ați gândit să reveniți definitiv în țară?

– La aproape 52 de ani, nu cred că ar mai fi oportun. Aici, așteptând pensia, poate voi face naveta, câte o lună în fiecare țară.

Mihail Mateescu: „Chiria plătită aici e foarte mică”

– Locuiți cu chirie?

– Da, într-un apartament al primăriei, alocat prin concurs, la un cost de circa 30-35 de euro pe lună, pentru 65 m².

– E mult mai ieftin decât pe piața liberă, unde chiria ar fi de circa 300 de euro.

– Iar utilitățile?

– Curentul e cel mai costisitor, iarna ajungând la 150-170 de euro, vara în jur de 35 de euro, cu o medie de circa 70-80 euro lunar.

– Ce faceți în timpul liber?

– Soția gătește, eu merg la cumpărături. În weekend-uri, mergem în căsuța de vacanță, situată la 15-20 de minute de Sarajevo, în munți, pentru a evada din agitație.

Mihail Mateescu: „Viața m-a condus pe drumul potrivit”

– V-ați adaptat la clima locală?

– Da, de la 10 ani trăiesc în Cluj, având un climat similar, așa că m-am obișnuit.

– Regretați decizia de a părăsi România?

– Nu, toate s-au întâmplat cu un motiv. Viața m-a purtat pe calea corectă. În România, salariile pentru balerini erau modeste, iar mulți collectau altă viață.

– Ce suma câștigau în România înainte de plecare?

– Aproximativ 900–1000 lei. De atunci, însă, nivelul de venituri s-a schimbat, iar mie nu-mi permiteam nici măcar o garsonieră, dormeam în vestiar, pe patul din spectacolul „Carmen”.

– Și totuși, ați reușit să faceți carieră.

– Da, colegii veneau la repetiții în fiecare dimineață, iar eu mă trezeam odată cu ei și mă schimbam direct în costumul de balet. A fost dificil, dar am rezistat o lună și jumătate, apoi am fost invitat să plec la Timișoara, acolo unde mi s-au deschis oportunități.

Mihail Mateescu: „Fetița mea studiază canto, iar băiatul — vioară”

– Dacă un copil de 10 ani v-ar cere sfatul pentru a începe baletul, ce i-ați recomanda?

– Depinde dacă îi place cu adevărat. Eu i-aș sugera combinarea sportului cu cultura. Băiatul meu nu a fost împins, ci a ales singur: face polo și cântă la vioară.

– Polo?

– Da, l-am dus la bazin, iar el a spus că vrea să încerce. La 13 ani, a început să practice polo și a participat la calificări pentru Champions League. Acum, vrea să revină activ.

Mihail Mateescu: „Lucescu, o legendă, trebuie respectat”

– Care e echipa preferată în Bosnia?

– Fotbalul, apoi baschetul. Nu am fost la meciuri, dar știu că fotbalul e foarte popular. Îi admir pe Ianis, Man, Stanciu și pe Ilie Lucescu, o legendă pentru antrenoratul românesc.

Mihail Mateescu: „Cred că aș fi putut fi un delincvent”

– Sunteți considerat o legendă a baletului bosniac?

– Așa spun ei. Sunt respectat și chiar mi s-a spus recent că am dansat în „Zorba”。

– Dacă nu ați fi fost balerin, ce credeți că ați fi devenit?

– Cred că aș fi fost un golan, pe linia celor din lumea interlopă. Nu mi-a plăcut, dar aveam o viață mai turbulentă, mai rebelliousă.

Mihail Mateescu: „Îmi place ceafa de porc”

– Continui tradițiile românești aici? Crăciun, Paște, ouă roșii, cozonac?

– Da. Soția este catolică, eu sunt ortodox. În general, sărbătorile se păstrează, deși uneori Paștele poate diferi, iar soția pregătește ouăle roșii și cozonacul. Eu, însă, prefer sarmalele făcute acasă.

– Care este mâncarea preferată?

– Nu am pretenții speciale. Dar, dacă aș alege, aș opta pentru ceafă de porc.

VIDEO: Interviu cu Mihail Mateescu în fața Teatrului Național din Sarajevo

– Este un domeniu „antibalet”, nu?

– Mie îmi place.

– Mâncați mai discret, pentru ca directorul să nu vă vadă?

– Nu, nu am astfel de limitări. Le transmit colegilor mai tineri să fie disciplinați, dar nu sunt presiuni excesive.