Strategia de apărare a lui Nicușor Dan criticată de expertul european: unde greșește președintele României

Punctele slabe ale strategiei propuse de președintele României

Ionela Ciolan critică conceptul central al strategiei – „independența solidară” – considerând că aceasta poate genera ambiguități și poate transmite un mesaj politic eronat pe plan internațional, apropiind discursul de modelele politice ale Ungariei sau Slovaciei. În schimb, ea propune termenul de „autonomie strategică”, despre care afirmă că reprezintă „capacitatea României de a acționa cu independență în planul conturării și urmăririi intereselor naționale, în colaborare cu aliați și parteneri, în cadrul NATO, UE sau altor structuri bilaterale și multilaterale, fie ele permanente sau temporare, precum și individual, dacă interesele naționale o impun”.

Deși toate neclaritățile evidențiate în document sunt relevante, nu toate au un impact direct asupra apărării și securității naționale. O abordare mai eficientă ar fi structurarea acestor aspecte în două strategii distincte și mai coerente: o Strategie Națională de Apărare, axată exclusiv pe premisele de securitate și apărare; și o Strategie Națională de Securitate Economică, care să integreze domenii precum economia, combaterea corupției, reforma administrativă, valorificarea potențialului uman, dezvoltarea industrială și tehnologică. Acestea ar trebui reunite într-un cadru clar și practic, explică Ionela Ciolan.

– Libertatea: Președintele Nicușor Dan a lansat în dezbatere publică proiectul strategiei pentru apărarea țării, având ca concept fundamental „independența solidară”. Cum evaluați această idee în contextul securității naționale? Are sens?

– Ionela Ciolan: Este îmbucurător faptul că Președinția a inițiat consultarea publică a proiectului de strategie pentru două săptămâni, sporind astfel legitimitatea democratică a documentului. Acest demers arată că administrația prezidențială are în vedere implicarea cetățeanului în procesul de definire a politicii de securitate. În esență, strategia este amplu explicată în contextul global și regional și își propune să transforme România în „puterea principală a Europei de Sud-Est și a doua mare forță est-europeană după Polonia”.

Legat de termenul „independență solidară”, acesta ridică semne de întrebare, deoarece pare mai degrabă un oxymoron. În proiect, noțiunea este definită mai mult implicit, ca paradigma prin care „România răspunde provocărilor de securitate urmărind interesele naționale, în colaborare cu aliații și partenerii”. În mod indirect, pare echivalent cu „autonomie strategică”, un concept consacrat în politicile externe, de securitate, industriale, economice și tehnologice ale Uniunii Europene și ale unor state membre.

Deși documentul subliniază dorința de a avansa ca actor în instituțiile euroatlantice și de a deveni mai activă și influentă, nu este clar motivul pentru alegerea termenului „independență” în loc de „autonomie”. România este deja un stat suveran, iar Constituția garantează exercitarea proprie a intereselor naționale în cadrul organizațiilor internaționale, unde această autonomie este respectată. În plus, cuvântul „independență” este frecvent folosit în discursurile populiste și extremiste pentru a delegitima procesul de integrare europeană și cooperarea internațională, promovând o renaționalizare a politicilor publice.

Așadar, utilizarea acestui termen ca bază doctrinară a strategiei de apărare națională poate induce ambiguități și poate transmite un mesaj politic incorect pe plan extern, apropiindu-se de modelele Ungariei sau Slovaciei. Depinde însă de cine și în ce sens ne dorim independența? Nu a fost România până acum un stat independent?

Totodată, noțiunea de „solidaritate” din „independență solidară” amplifică confuzia. Solidaritatea este un principiu fundamental al Uniunii Europene și are implicații legale clare, fiind menționată explicit în Articolul 222 din Tratatul de la Lisabona. În NATO, solidaritatea are, de asemenea, o importanță centrală, fiind prezentă în toate documentele strategice. Prin urmare, nu este clar ce plus aduce acest concept sau cum poate fi concret aplicat, dacă nu există o legătură clară cu obiectivele strategice.

În această situație, ar fi mai potrivit termenul de „autonomie strategică”, definit ca „capacitatea României de a-și urmări independent interesele naționale, în colaborare cu aliații și partenerii, în cadrul NATO, UE sau alte formate, atât bilateral, cât și multilaterale, atunci când situația o impune”. Această abordare se bazează pe valori precum suveranitatea, independența, responsabilitatea și autosuficiența, corespondente poziționării României ca stat matur în comunitatea euroatlantică.

„Draftul nu specifică un obiectiv concret pentru asumarea unui rol de conducere regională”

– Cum sunt definite în această strategie prioritățile de securitate ale României în contextul consolidării apărării europene?

Draftul Strategiei Naționale de Apărare pentru 2025-2030 adresează o definire amplă a securității naționale, care include aspecte din domeniul educației, culturii, sănătății, socialului și demografiei; economia și energia; mediul și domeniile tradiționale precum politica, diplomația, apărarea, ordinea publică, informațiile și contrainformațiile, securitatea civilă. Această abordare continuă liniile strategiei din mandatul președintelui Iohannis.

Deși există un consens european privind necesitatea unei abordări extinse bazată pe „securitate comprehensivă”, definiția adoptată în draftul românesc este excesiv de generală, riscă să dilueze natura strategică a securității naționale. Dacă orice domeniu devine un domeniu de securitate, prioritățile devin prea dispersate, iar esența strategiei se pierd.

Deși problemele identificate sunt relevante, nu toate impactează direct apărarea și securitatea națională. O soluție mai clară ar fi divizarea în două strategii: una de Apărare Națională, axată pe premisele de securitate și apărare; și o Securitate Economică, incluzând economia, reformele administrative, potențialul uman și dezvoltarea industrială și tehnologică, pentru o direcție mai clară și mai practicabilă.

De asemenea, în capitolele despre interesele și obiectivele de apărare națională, precum și cele referitoare la direcțiile de acțiune, România este prezentată mai mult ca beneficiară a procesului de întărire a apărării europene, nu ca actor influent sau conducător al acestei agende în cadrul politicii europene. Nu se menționează în mod explicit niciun obiectiv de lider regional în implementarea proiectelor majore, precum Sentinela Estică sau Inițiativa Europeană Anti-Drone.

Deși strategia exprimă dorința de a deveni un actor geopolitic important în Europa de Sud-Est, nu sunt indicate proiecte sau inițiative strategice concrete care să demonstreze această intenție.

Ce reprezintă China, Coreea de Nord și Iran pentru România

– Se consideră că principalul factor de pericol pentru securitatea României este Federația Rusă? Este o greșeală să nu fie menționate explicit și alte state cu regim autoritar, precum Iran, Coreea de Nord sau China, în strategia actuală?

Este de apreciat faptul că Federația Rusă este definită clar ca principalul adversar pentru siguranța țării noastre și că documentul explică în mod clar pericolul reprezentat de agresivitatea Rusiei. Se menționează corect că o frontieră directă pe Dunăre cu Rusia ar putea constitui o amenințare imediată și ar putea avea repercusiuni imprevizibile, inclusiv asupra independenței și suveranității Republicii Moldova. În același timp, se evidențiază interesul României pentru o Ucraină stabilă și independentă, integrată în structurile europene și democratică.

Strategia avertizează că Rusia și-a consolidat relațiile cu regimurile autoritare, afectând interesele României și ale aliaților săi. Totuși, acest nivel de analiză este prea general și nu valorifică în detaliu relațiile tot mai apropiate dintre Rusia, Iran, Coreea de Nord și China; relații care urmăresc schimbarea ordinii internaționale în defavoarea valorilor euroatlantice.

Se omite evidențierea faptelor relevante, precum cooperarea militară intensă dintre Moscova și Teheran, inclusiv producția și livrarea dronelor iraniene utilizate masiv în conflictul din Ucraina; transferurile de muniție balistică și prezența militarilor nord-coreeni în sprijinul forțelor ruse; rolul decisiv al Chinei, furnizând aproximativ 80% din componentele tehnologice dual-use, încălcare a sancțiunilor, precum și piese ieftine utilizate în dronele rusești.

Deși Iranul, Coreea de Nord și China nu reprezintă direct o amenințare asupra securității României, sprijinul lor pentru războiul Rusiei în Ucraina contribuie la destabilizarea sistemului de securitate european și euroatlantic. UE le consideră riscuri pentru securitatea Europei, iar NATO le evidențiază pericolele legate de programele lor balistice și nucleare, care subminează arhitectura globală de control al armamentului și neproliferare.

În privința Chinei, NATO o percepe ca pe o provocare sistemică, fiind un „facilitator decisiv” pentru războiul rus, în timp ce UE o definește și ca pe un partener economic, dar și ca pe un rival sistemic. Într-o realitate globală în care competiția dintre SUA și China se intensifică și România vrea să întărească Parteneriatul Strategic cu SUA, lipsa unei poziții ferme și clare legate de China devine o vulnerabilitate.

Cele mai importante îmbunătățiri pentru documentul în dezbatere publică

– Care sunt aspectele lipsă din această strategie în ceea ce privește apărarea europeană? Ce ar trebui să se îmbunătățească?

Draftul Strategiei Naționale de Apărare 2025-2030 nu include formulări clare despre pilonii principali ai securității României în afara parteneriatului cu SUA și articolului 5 din NATO. În trecut, strategia menționa explicit NATO ca bază fundamentală a securității naționale; acum, garanțiile NATO sunt implicite, ceea ce necesită o reafirmare clară, printr-un amendament explicit pentru a sublinia rolul central al Alianței.

Este recomandată adoptarea unei triade strategice clar formulate: „apartenența la NATO, Parteneriatul Strategic cu Statele Unite și integrarea în politica europeană de securitate și apărare”. Dezvoltarea acestor dimensiuni ar consolida poziția României și ar crea o bază solidă pentru acțiuni viitoare, inclusiv pentru modernizarea forțelor armate și impulsionarea industriei de apărare europeană.

Totodată, este necesară întărirea și clarificarea parteneriatelor bilaterale cu state precum Marea Britanie, Franța, Polonia și Germania, pentru consolidarea poziției pe flancul sud-estic al NATO și UE. De asemenea, trebuie explicitate obiectivele legate de cooperarea europeană și de influență în procesul decizional, precum și pentru poziționarea României ca actor proeminent în politica de securitate europeană și în arhitectura comună de apărare.

Se impune o viziune clară asupra rolului în arhitectura de securitate europeană, inclusiv poziția față de posibilitatea atacului rusesc asupra țărilor din alianță sau asupra infrastructurilor critice. Dezvoltarea unui plan pentru implicarea activă în evoluția politicii europene de apărare și în procesul de reformare a arhitecturii de securitate trebuie formulată și inclusă în strategie.

De asemenea, diferența față de strategiile anterioare trebuie reflectată prin o clarificare a priorităților în alocarea resurselor pentru apărare, accelerarea implementării obiectivului de atingere a pragului de 2% din PIB, precum și prin elaborarea unor măsuri concrete pentru asigurarea autonomiei strategice și pentru consolidarea rolului României în cadrul NATO și UE. În final, planul de acțiune trebuie să includă un set clar de obiective și indicatori de performanță pentru a evalua progresul și eficiența politicilor de securitate.

Un alt aspect esențial este dezvoltarea unei viziuni pentru arhitectura de securitate europeană, care să clarifice poziția României în contextul negocierilor privind viitorul securității comune, inclusiv implicarea în proiecte precum Uniunea Europeană de Securitate, Garanțiile de Securitate pentru Ucraina și parteneriatele cu alte state și organizații relevante.