Mesaj emoționant de la soția lui Helmut Duckadam, la un an de la trecerea fostului mare portar: România, fă-te bine!

Femeia alături de Helmut din 2007 a detaliat în amănunt ultima zi din viața eroului de la Sevilla.

Alexandra, mesaj emoționant la un an de la dispariția lui Helmut Duckadam: „La mulți ani, România, fii sănătoasă, că pentru unii chiar este prea târziu”

Alexandra Duckadam povestește despre trăirile sale din dimineața zilei de 1 decembrie 2024 până în noaptea tragediei.

A precizat că a devenit tot mai neliniștită pe măsură ce timpul trecea, iar starea fostului portar s-a agravat.

1 decembrie 2024…

Ultima zi în care eu și Helmut i-am spus „Te iubesc”…

Mă trezesc dimineața, îl sun de două ori. Îmi răspunde abia a treia oară, spunând că ar fi dormit și nu a auzit telefonul. Ciudat. Nu-mi mai păsa și plec, știind că voi ajunge mai devreme decât programul de vizită.

Parchez mașina la două străduțe de Spitalul Militar. Mă duc să-i iau un cappuccino, căci băuse mult din al meu cu o zi înainte. Aleg și câteva portocale mari, frumoase, preferatele lui.

„L-l sun pe dr. Năstase, în grija căruia a fost internat la Neurochirurgie. Nu răspunde. De un an incoace, nici nu am auzit niciodată vocea lui”

Stau o vreme în holul secției de Neurochirurgie, cu cafeaua în mână, pentru că nimeni nu răspunde. După un timp, vine o asistentă care nu îmi permite accesul, fiindcă se pregătește pentru RMN. Îi spun să ia măcar cafeaua și sacoșa. Le ia, intră, ușa se închide, iar eu rămân singură în holul rece, așteptând.

După un timp, sosește doamna și îmi cere să merg în clădirea alăturată pentru semnarea acordului pentru RMN și fișa de alergii. Îmi ridic semne de întrebare, dar refuz să meditez. Semnez documentele, iar un medic tânăr vine să mă informeze că Helmut va fi dus în Terapie Intensivă, moment în care soseau targa cu care este transportat. Îi spun medicului cu ton ridicat că merg cu el, orice s-ar întâmpla, să nu încerce să mă oprească, iar Helmut deschide ochii și mă caută cu privirea lipsită de claritate.

Fac câțiva pași către el, îl mângâi pe față și îi spun să stea calm, că totul va fi bine. Targa începe să fie mutată, eu îl urmăresc. Traversăm aleea, intrăm în clădire. Ei urcă în lift, eu alerg spre altă intrare, sperând să pot intra, dar mă lovesc de aceeași ușă închisă.

Destăinuirea panicii mă cuprinde și izbucnesc în lacrimi isterice. Îl sun pe dr. Badiu, dar nu înțelege ce spun. Încerc să fiu coerentă, iar el spune că va încerca să afle ce se întâmplă. Îl contactez pe dr. Năstase, în grija căruia a fost Helmut, dar nu răspunde. De un an, nu am auzit niciodată vocea lui.

„Îl întreb dacă recunoaște cine sunt: «Da, mama» Încerc să-l liniștesc, fără succes”

Sunt invitată în salonul în care a fost aproape toată ziua. Totul era așezat ca în ziua anterioară. Papucii lângă pat, pijamaua lăsată în grabă, câteva materiale medicale pe noptieră, lângă cafeaua pe care i-o adusesem.

Adun toate lucrurile păstrând o stare de confuzie, îmbrac hanoracul lui de culoare albastră, bag totul în două pungi și mă îndrept spre mașină, cu mintea pierdută în flux. Întorc autovehiculul în curtea spitalului și îl parchez lângă clădire, unde este ținut Helmut în terapie intensivă.

Primele informații sunt vagi. E obosit, are dureri intense. La ecografia de cord și la tomografia cerebrală nu s-au evidențiat probleme. Există suspiciuni de infecție, dar nu au fost confirmate la imagistică.

Mă urc să verific situația. Îi pot vedea. Este extrem de agitat și delirează. Îl întreb dacă recunoaște cine sunt. „Da, mama.” Încerc să îl calm, fără succes. Îi spun că totul va fi bine, că sunt alături de el și îl iubesc. Întreb dacă mă iubește, iar el răspunde afirmativ, uitându-se în ochii mei.

Este nevoie să plec, deși nu vreau. Mă așez în mașină, privind spre fereastra ce dă spre secție. Vin cei apropiați pentru a mă susține, dar noi nu putem face nimic. Helmut va fi indus în coma.

Noaptea cade tăcută peste zbuciumul sufletului și mintea mea, care refuză să gândească din frica de a nu realiza gravitatea situației…

La mulți ani, România, fi sănătoasă, că pentru unii oricum e prea târziu…

– mesajul postat de Alexandra Duckadam

Helmut Duckadam, simbol al fotbalului, a scris istorie la Sevilla

Helmut Duckadam va rămâne pentru totdeauna în memorie ca unificator al fotbalului mondial. În finala Cupei Campionilor din 1986, câștigată de Steaua împotriva Barcelonei, a apărat patru lovituri de penalizare.

După egalitatea 0-0 în cele 120 de minute, Steaua și Barcelona au ajuns la loviturile de departajare. Lăcătuș și Balint au marcat pentru echipa românească, iar Duckadam a apărat patru penalty-uri, asigurând cea mai mare victorie din istoria fotbalului românesc.

CV Helmut Duckadam

• Născut pe 1 aprilie 1959, în Semlac (Arad)

• A abordat junioratul la Semlecana Semlac și Gloria Arad

• Ca jucător profesionist, a fost legitimat la: Constructorul Arad (1977-1978), UTA (1978-1982), Steaua (ianuarie 1983-1986), Vagonul Arad (1989-1991), CPL Arad (1993-1994)

• A debutat în Divizia A pe 17 septembrie 1978, în partida CS Târgoviște – UTA 2-0

• Număr de meciuri în Divizia A: 133

• Ultimul său meci în Divizia A a fost pe 14 iunie 1986, Steaua – SC Bacău 2-1

• Pe 15 mai 1986, la opt zile de la finala de la Sevilla, a marcat, din penalty, în victoria cu Progresul, 5-1, în sferturile Cupei României

• Meciuri în competițiile europene: 11, a primit doar șase goluri

• Palmares: câștigarea Cupei Campionilor Europeni (’86), două titluri de campion (’85, ’86) și o Cupă a României (’85)

• Selecții în echipa națională de seniori: două, ambele mici, în 1982; a fost integralist în meciul România – Danemarca 1-0 și a jucat ultimele minute în RDG – România 4-