Filmul „Nu mă lăsa să mor” realizat de regizorul Andrei Epure povestește despre o femeie care își găsește sfârșitul în fața blocului, iar vecinii realizează că nu o cunosc cu adevărat. Într-un interviu pentru publicația HotNews, regizorul declară că peliculă este inspirată dintr-o experiență reală trăită de prietena sa. În timp, a observat că mulți oameni se relatează la această temă, cea a singurătății. „La o proiecție din cadrul Zilelor Filmului Românesc, o doamnă din Chișinău a fost afectată de ideea că trăim într-o lume în care copiii nu mai participă la înmormântarea părinților”, spune Andrei Epure.
- Conform statisticilor, 1 din 6 persoane din lume este afectată de singurătate, care, împreună cu izolarea socială, poate duce la probleme de sănătate, contribuind la 871.000 de decese anual la nivel global. În România, 3 din 5 persoane în vârstă din mediul urban trăiesc diferite forme de singurătate.
Născut în 1989, Andrei Epure a absolvit scenaristică și filmologie la UNATC „I.L. Caragiale”, iar în 2021 a lansat scurtmetrajul „Interfon 15”, care a avut premieră la Cannes, explorând singurătatea copleșitoare, alienarea față de cei din jur, prin cazul unei vecine dintr-un bloc găsită decedată sub o fereastră, la intrarea în scară. Colocații cunoșteau despre ea, dar nu știau cine este. Situația devine absurdă: în așteptarea ambulanței, lângă cadavru rămâne o studentă (Cosmina Stratan), care ulterior pleacă de la fața locului.
„Un strigăt împotriva uitării”
Filmul din 2025, prezentat la festivalul de la Locarno în secțiunea dedicată noilor voci ale cinematografiei, a avut premiera în cinematografe pe 5 decembrie și continuă povestea din „Interfon 15”. Abordând un stil obscur, neo-horror, lent și apăsător, dar cu umor negru, pelicula dezvoltă tematica într-un mod extins și profund.
Epure a conceput scenariul împreună cu iubita sa, Ana Gheorghe, și ea producătoare, inspirându-se dintr-o experiență personală a co-scenaristei:
„Într-o zi de iarnă la mare, o vecină singuratică și neînțeleasă a murit chiar în fața ferestrei apartamentului meu. Mama mea a fost cea care a găsit-o și a apelat serviciile de urgență. În acea zi, ne-am dat seama că nu îi cunoșteam decât poreclele și nu știa nimeni numele real. A fost prima persoană decedată pe care am văzut-o vreodată, imaginea acelei scene m-a urmărit ani de zile. I-am povestit lui Andrei despre această amintire, iar el a rămas marcat de ea. Împreună i-am dat numele „Isabela” și i-am scris povestea.” Gheorghe subliniază că esența filmului „Nu mă lăsa să mor” o reprezintă femeia a cărei dispariție o face mai vizibilă pentru vecini decât ar fi fost în viața ei. „Peliculă reflectă relația noastră cu moartea, îmbinând realismul social cu suprarealismul. În esență, este un strigăt împotriva uitării”, adaugă ea.
Narațiunea începe într-un decor cu nuanțe fantastice, unde nu se poate distinge dacă urmează să vadă un horror sau nu – Isabela (Elina Löwensohn) suna la interfon la intrarea în bloc, dar nu putea vorbi, iar nimeni nu-i răspundea. A doua zi, în rolul Mariei, Cosmina Stratan o descoperă decedată sub o fereastră de la parter. Se cheamă la ambulanță, în timp ce restul vecinilor se întreabă cine a fost ea cu adevărat.
De altfel, acțiunea urmărește încercarea tinerei de a organiza înmormântarea, implicând privitorul în birocrația morții: de la drumurile la morgă și eliberarea certificatului de deces, până la achiziția mormântului. Filmul nu abundă în dialoguri și nu sperie (nu este un horror artsy clasic), însă devine opresiv prin cadrele lungi, tăcerile și expresivitatea personajelor.
Se simte o povară apăsătoare în timp ce urmărești, fiind aproape inconfortabil, însă pelicula poate prinde și ține spectatorul în joc, fiind o frumusețe subtilă în modul în care este realizată, un contrast între sublim și temeri legate de moarte și singurătate.
1 din 6 persoane la nivel mondial suferă de singurătate
Problematica din „Nu mă lăsa să mor” se reflectă și în datele externe: un raport realizat de Kantar pentru Asociația „Niciodată Singur – Prietenii Vârstnicilor” indică faptul că 1 din 6 locuitori ai planetei suferă de singurătate, ceea ce, împreună cu izolarea socială, poate provoca probleme de sănătate și contribuie la 871.000 de decese anuale mondiale. La nivel național, 3 din 5 persoane în vârstă din mediul urban (peste 65 de ani) trăiesc diferite forme de singurătate.
Filmat pe parcursul a 26 de zile în Eforie, Mangalia, Neptun, Olimp și București, filmul invită la reflecție asupra morții și a modalităților de a trăi viața, asupra a ceea ce lasi în urmă și a persoanei care îți rămâne aproape până la sfârșit.
– Experiența Anei Gheorghe legată de vecina sa a fost nucleul narativei. Cum ați colaborat, ca parteneri de viață și co-scenariști, pentru a converti o experiență reală într-o poveste cinematografică? Care a fost impactul personal al acestei povești și de ce ați dorit să o transpuneți pe marele ecran?
Andrei Epure: Ana mi-a povestit despre vecina ei cu mult timp în urmă. Era studentă la film, aveam aproximativ 20 de ani. Am notat totul în carnet, iar după câțiva ani povestea a rămas în mintea mea. Cu timpul, diverse schimbări și despărțiri au făcut ca această experiență să devină tot mai semnificativă pentru noi.
În jurul acestei întâmplări reale am creat un context fictiv, încercând să redăm senzația inițială trăită de Ana în copilărie, învăluită de anxietate și frici moderne.
– Filmul îmbină genul horror sau neo-horror cu tonuri comice. Ce v-a determinat să combinați aceste registre și cum ați stabilit echilibrul între absurd, macabru și sensibilitate? Ce mesaj doriți să transmiteți prin această abordare?
În timpul realizării, citeam mitologie românească, în special volumul „Dușmani și Prieteni ai omului”, de Tudor Pamfile. M-a fascinat tonul lejer, în care candoarea, umorul și macabrul se întâlneau într-un mod seducător. Mi-am amintit de poveștile sinistre ale bunicii, amestec de comedie și horror, chiar body horror. Am încercat să aduc această sensibilitate și pluralism în film.
– Singurătatea pare a fi adevăratul antagonist al filmului. Cum percepeți amploarea fenomenului în România și ce fel de întrebări sperați ca publicul să-și pună după vizionare?
Nu am întrebări exacte în minte, prefer să fiu surprins. La o proiecție, o doamnă din Chișinău s-a emoționat profund la ideea că trăim într-o lume în care copiii nu participă la înmormântarea părinților. Am inclus tema singurătății și în aspectul sonor, unde sunetul unei păsări dispărute în 1987, înregistrată din Hawaii, redă singurătatea și dispariția speciei, oferind și o notă de optimism.
„Cinemaul românesc contemporan aduce o efervescență și alte voci”
– Pelicula are un ritm lent și o atmosferă apăsătoare. A fost o alegere intenționată pentru ca spectatorul să trăiască intimitatea și greutatea trăirilor personajelor?
Am dorit un ritm care să permită tăceri și priviri lungi, explorarea lenei în spațiile goale. Liniștea și vidul pot fi jenante, dar în artă, conceptul de „horror vacui” implică umplerea fiecărei suprafețe cu detalii. Timpul este esențial pentru ca tăcerea să aibă greutate și să devină aproape iritant sau chiar sedativă.
– Umorul negru ca modalitate de gestionare a tragediei: este ceva specific românesc sau universal?
Nu pot afirma cu certitudine, dar știu că România oferă constant ocazii de a-ți exersa simțul umorului, motiv pentru care acest lucru poate părea mai accentuat. În film, chiar apare un moment în care personajul principal, Maria, are o criză de râs în situații improbabile, dar nu a fost folosit în montajul final. Pentru mine, orice proiect trebuie să conțină o doză de umor, chiar și în cele mai întunecate momente. După Ionesco, comicul poate fi și tragic.
„Singura afacere profitabilă din orașul fictiv de la malul mării este pompe funebre”
– Moartea implică adesea birocrație apăsătoare. Ce aspecte v-au interesat în modul în care instituțiile și procedurile pot accentua singurătatea destinului?
Am explorat moartea din perspective emoționale și transdimensionale, dar am descript-o și în termeni economici, nu doar metafizici. De exemplu, am creat un logo și o uniformă pentru firma de pompe funebre, iar sediul acestei companii este unul impunător, sugerând o afacere profitabilă în orașul imaginar.
– Ați afirmat că „unele aspecte nu pot fi comunicate, ci doar interpretate”. Cum ați implementat această idee în film și cum v-a influențat relația cu personajele?
Îmi place să creez personaje care comunică mult mai mult decât vor să spună, adesea transformând dialogul în monolog. Încerc să surprind momente de ruptură și contrazicere, în speranța de a găsi revelație sau grație în aceste conflicte.
– Cazuri precum cel al Cristinei Țopescu reflectă o anumită realitate socială. Ce credeți că spune această situație despre societatea noastră și cum se regăsește în film?
Suntem atât de absorbiți de propria noastră existență încât nu mai avem spațiu pentru ceilalți. În tramvai, am fost martor la discuții despre Cristina Țopescu, chiar dacă nu o cunoșteau personal, și am văzut cum speculațiile și elogele post-mortem se transformă rapid în reflecții despre viața și spațiul lor personal.
„Filmul nostru creează un apel la intimitate și speranță”
– Participarea la Locarno reprezintă un moment important pentru debut. Cum v-a influențat această experiență și ce înseamnă pentru parcursul dvs. de regizor?
Este un motiv de bucurie și recunoaștere că filmul a fost selectat la Locarno, primul festival internațional la care am participat, după o experiență anterioară cu un scurtmetraj din facultate. Mă simt încheind un ciclu și sunt recunoscător pentru selecție și pentru sprijinul primit.
– Cum percepeți cinemaul românesc actual? Ce voci emergente urmăriți și ce aspecte ar putea fi îmbunătățite?
Există o dinamică de inovare și experimentare. Printre nume remarcabile se află „Dinți de lapte” (regia Mihai Mincan), „Ink Wash” (regia Sarra Tsorakidis) sau „Viitor luminos” (regia Andra MacMasters). De asemenea, urmăresc operele unor colegi precum Mihai Ghiță sau Emil Vasilache. Actualul sistem cinematografic trece prin reforme legale și administrative, cu intenția de a asigura transparență și sprijin pentru creatori, inclusiv pentru cei aflați încă la început de drum.
– Filmul implică și o componentă socială, având colaborări cu „Niciodată Singur – Prietenii Vârstnicilor”. Ce soluții pentru combaterea singurătății vedeți și cum poate cinematografia să stimuleze implicarea publicului?
Apreciem activitatea lor din ultimii ani, pentru contribuția la demnitatea și sprijinul vârstnicilor. Pelicula noastră funcționează ca un apel la intimitate, speranță și conștientizare a singurătății și impersonalității moderne. În perioada sărbătorilor, această temă devine mai acută, iar campania lor de Crăciun – „Când «Silent Night» nu este un colind, ci o sentință” – adună donații, oferă mese festive și prezență celor singuri.