Întâlnirile președintelui Nicușor Dan cu magistrații nu au adus dezvăluiri, ci au confirmat realitatea. Aceleași nemulțumiri, aceleași blocaje, aceleași explicații repetate indiferent de guvernare sau majoritate. De fiecare dată când Justiția intră în criză, reacția este aceeași: cine este atacat? Politicienii, presa, „statul paralel”, Bruxelles-ul, opinia publică. Oricine, mai puțin cei care au avut responsabilitatea de a remedia problemele și nu au făcut-o.
Concluzia discuțiilor de la Cotroceni este clară: independența justiției este expusă riscului mai degrabă din interior decât din exterior, cu implicarea (sau în beneficiul) deciziei politice. Nu prin intervenții brutale, ci prin mecanisme sofisticate: cariere gestionate, ierarhii opace și concentrare de putere. Restul nu sunt accidente, ci consecințe: deficit de magistrați, volum excesiv de dosare, soluționarea cauzelor prin prescripție, resurse și infrastructură insuficiente.
În mod oficial, magistrații se declară independenți. În realitate, promovările, detașările și evaluările depind de structuri restrânse, dificil de contestat și aproape imposibil de supus transparenței. Un sistem în care magistrații discută despre teama de sancțiuni sau de expunere funcționează sub propriul prag de competență. Nu din cauza lipsei de profesionalism, ci din cauza unor mecanisme instituționale greșite.
În acest context, Inspecția Judiciară nu mai este percepută ca un garant al calității, ci ca un control disciplinar selectiv care nu corectează abateri, ci modelează comportamente. Iar comportamentele induse prin frică sunt contrare celor de care justiția are nevoie.
Problema nu este existența acestor disfuncții, ci acceptarea lor ca fiind normale. Un sistem care își normalizează eșecurile nu se mai autoreglează.
Magistrații nu au solicitat privilegii. Au cerut reguli clare, dispersarea puterii și responsabilități reale, tocmai ceea ce justiția cere și altor instituții.
Discuția este necesară. Dar nu este completă.
Pentru că justiția nu constă doar din judecători și procurori. Este un sistem complex. Și un sistem nu poate fi reformat eficient dacă este analizat doar dintr-o singură perspectivă.
Avocații sunt parte fundamentală a justiției. Fără o apărare eficientă, procesul echitabil rămâne o formulă constituțională fără conținut. Cu toate acestea, în dezbaterile despre „starea justiției”, vocea avocaților lipsește adesea. Nu pentru că problemele nu există, ci pentru că sunt incomode.
Sistemul cere predictibilitate, dar funcționează pe bază de improvizație.
Avocați din oficiu neplătiți luni întregi. Apărări pregătite în câteva minute pentru dosare complexe. Obligația de a depune concluzii fără acces real la dosar. Aceste practici nu sunt excepții, ci regulile.
Aceste disfuncții afectează nu doar confortul profesional al avocaților, ci și dreptul la apărare. Iar dreptul la apărare este o garanție fundamentală a cetățeanului, nu un privilegiu al avocatului.
Dacă discutăm despre reformă, întrebarea esențială este dacă procesul penal în ansamblul său mai păstrează echilibrul între acuzare și apărare. Un sistem în care acuzarea este consolidată instituțional pe când apărarea este vulnerabilizată nu este eficient. Este dezechilibrat.
Problemele sunt cunoscute, semnalate și amânate. Persistența acestora ridică o întrebare legitimă: cui servește o justiție lentă, inegală și fragmentată? Qui prodest?
Efectul pentru economie este clar: incertitudine. Investitorii nu se tem de reguli stricte, ci de reguli imprevizibile și decizii întârziate. O justiție lipsită de transparență funcționează ca o taxă ascunsă pe inițiativă și capital.
Responsabilitatea nu este dispersată. Ea aparține Parlamentului, care a legiferat dezechilibrele, Guvernelor succesive, care au tratat justiția ca pe o monedă de negociere, și Președinției, care a preferat fie rolul de mediator pasiv, fie de actor activ în locul garantului ferm al funcționării instituționale.
Adevărata reformă a justiției nu poate fi realizată doar dintr-un unghi sau prin excluderea deliberată a unor actori esențiali. Nu poate funcționa fără judecători independenți. Nici fără procurori care își exercită rolul în limitele legii. Și, la fel de important, fără o apărare corectă și funcțională.
Dacă reorganizarea este cu adevărat pe masă, atunci trebuie să privească justiția în toate aspectele sale. În caz contrar, nu vorbim despre reformă, ci despre gestionarea controlată a disfuncției.
Victor Stănilă este avocat, Of Counsel în cadrul rețelei internaționale bnt attorneys în CEE, societatea bnt Gilescu Văleanu & Partners, doctorand în Management și cadru didactic asociat la Facultatea de Administrație Publică din cadrul Academiei de Studii Economice din București.