Povestea civilizației persane a început cu o legendă relatată de Herodot din Halicarnass în „Istoriile” sale. În anul 590 î.Hr., Astyages, regele mezilor, a avut două vise tulburătoare: în primul a visat un potop, iar în al doilea, o viță de vie ieșită din pelvisul fiicei sale, Mandane, care a crescut atât de tare încât a acoperit întregul său regat. Când Mandane a dat naștere unui fiu în Persis, Astyages a poruncit consilierului său fideli Harpagus să îl elimine pe prunc, temându-se că acesta îi va lua tronul. Însă Harpagus, milos, a cruțat copilul și l-a încredințat unor păstori, iar acesta a fost numit Cirus. Când a crescut și Astyages a aflat de trădare, a organizat o petrecere unde l-a indus în greșeală pe Harpagus să-și devoreze propriul fiu. Mânjit de rușine, Harpagus s-a aliat cu Cirus, declanșând o revoltă care a dus la înlăturarea lui Astyages de pe tron. Cirus a devenit apoi rege, unit între perși și mezi, triburi din zona Media, punând temelia celui mai vechi imperiu medo-persan, controlat de dinastia Ahemonidă. Astfel, a început istoria îndelungată a civilizației persane: cu un prunc menit să domine lumea, ascuns de furia unui rege, culminând cu o luptă pentru putere și nașterea unui imperiu.
Antichitatea clasică: Dinastia Ahemonidă (550 – 330 î.Hr.)
Cirus al II-lea cel Mare
În anul 550 î.Hr., regele Cirus a început expansiunea imperiului persan, cunoscut și ca „imperiul ahemonid” după dinastia sa. În 546 î.Hr., a cucerit Lidia și cetatea Sardis, învingând regele Croesus și condamnându-l la moarte prin ardere pe rug. Croesus i-a povestit lui Cirus despre întâlnirea cu înțeleptul grec Solon și despre cei mai fericiți oameni din lume: oameni simpli care și-au sacrificat viața pentru altora, nu regi mândri de averi. Impresionat profund, Cirus l-a acceptat ca sfătuitor și a continuat cuceririle în Orient, inclusiv Babilon.
În anul 539 î.Hr., Cirus a ocupat capitala Babilonului, manifestând toleranță față de cultul lui Marduk și eliberând popoarele evreiești din captivitate, conform Enciclopediei Britannica. Îl eliberat pe profetul Daniel, interpretul de vise, care a prezis prăbușirea Babilonului și instaurarea suveranității mezo-persane. Imperiul întregit de Cirus s-a consolidat, având capitalele Ecbatana, Pasargadae și Babilon. Pentru administrare, a numit guvernatori, denumiți satrapi, responsabili de fiecare provincie.
În 530 î.Hr., în timpul unei campanii în Sciția împotriva masageților, Cirus a fost ucis de regina Tomiris, care i-ar fi decapitat regele și ar fi aruncat capul într-un sac plin de sânge, spunând „poftim, porția ta de sânge”. Astfel s-a încheiat viața regretatului biruitor persan, cunoscut ca „Cirus cel Mare”, poveste ce poate conține exagerări herodotice.
Denumirea „Persia” provine din zona sudică „Persis”, locul unde trăia tribul perșilor (Parsua) al lui Cirus. În schimb, populația a denumit țara „Iran”, provenind de la termenul anticomponent „Ērān” sau „Aryānām”, adică „Tărâmul Arienilor”, populație indo-iraniană de origine indo-europeană stabilită în această regiune încă din mileniul al II-lea î.Hr.
Scrierea perșilor se realiza cu sistemul cuneiform. Cirus a creat primul „imperiu universal” cu populații și religii diverse, de la perși, mezi și elamiți, la parți, arieni, bactrieni, sogdieni, zarangieni, sciți, babilonieni, asirieni, arabi, egipteni, armeni și traci, toate tolerate. De asemenea, el și succesori precum Darius au introdus primul sistem poștal pentru a gestiona o suprafață imensă de peste 5 milioane km².
Cambyses al II-lea
Următorul conducător, Cambyses al II-lea, a domnit din 529 î.Hr. și a cucerit Egiptul în 525 î.Hr. Se spune că a învins egiptenii la Pelusium, ordonând soldaților să lege pisici de scuturi, întrucât aceste animale erau sacre pentru egipteni. A detronat ultimul faraon egiptean și s-a proclamat primul faraon persan al Egiptului. Între planurile sale s-au numărat expediții în Etiopia și Cartagina, dar unele au fost frânte de dezastre, precum furtuna de nisip.
Herodot îl caracterizează ca fiind un „rege nebun și crud”. A ordonat uciderea fratelui său, Bardiya, și în vara anului 522 î.Hr., a murit într-o călătorie în Siria, în urma unui accident.
Imperiul Persan nu s-a rezumat doar la războaie și palate opulente, ci a introdus și inovații.
Conform World History, perșii au făcut prima declarație a drepturilor omului prin cilindrul lui Cirus cel Mare. Au inventat tehnici de irigație, vase din lut pentru păstrarea gheții și a alimentelor reci, utilaje precum morile de vânt, sisteme rudimentare de ventilație, grădini amenajate, aniversări, chitare, ideea de desert după masă, uniforme militare, cavaleria blindată și spitale. De asemenea, au inventat arta caligrafică arabă și concepte precum „iad” și „rai”, preluate ulterior de religia creștină și islamică.
Darius I cel Mare
Fiul unui satrap din Parția, Darius I, l-a elimintat pe Bardiya, considerat moștenitorul legitimat al lui Cirus, pentru a-i prelua fișa de conducere. A reorganizat administrativ imperiul, a inițiat proiecte arhitecturale de amploare și a fost remarcabil pentru abilitatea sa în reglarea sistemului imperial, în special în combaterea revoltelor din Babilon și Egipt, și în promovarea comerțului.
În 521 î.Hr., a stabilit Susa drept capitală administrativă și a ridicat noua reședință la Persepolis. A extins teritoriul în noua campanie împotriva sciților, geților și tracilor, traversând Dunărea și cucerind o parte din Valea Indusului. A capturat insulele grecești Lemnos și Imbros și a controlat Macedonia. În 499 î.Hr., după ce Atena și Eretria au sprijinit revolta ioniană, Darius a lansat o campanie retributivă, devastând Eretria și încercând să cucerească Atena. Însă, grecii au învins la Marathon în 490 î.Hr., în ciuda superiorității numerice persane.
Deși a fost un zoroastrist convins, Darius a permis evreilor să reconstruiască Templul din Ierusalim. A murit în 486 î.Hr., după controverse legate de rebeliuni din Egipt și campanii antice grecești, lăsând un imperiu vast, format din 26 de satrapii, cu titlul de „Rege al Regilor”.
Religia oficială era Zoroastrismul, fondat de profetul Zoroastru, care venerau două zeități: Ahura Mazda, „Stăpânul universului”, și Angra Mainyu, spiritul răului. Dualismul bine-rău al acestei religii a influențat ulterior creștinismul și islamul, iar elemente precum „îngerii” au fost preluate din mitologia babiloniană.
Xerxes
Xerxes a urcat pe tron după moartea tatălui său, Darius I, la vârsta de 35 de ani, și a jurat răzbunare Greciei. A reprimit rebeliunile din Egipt și Babilon și a ordonat distrugerea templului zeului Marduk, afirmându-se ca un susținător al Aurii Mazda.
În anul 480 î.Hr., a lansat o invazie masivă în Grecia, cu peste 350.000–5 milioane de soldați, traversând Hellespontul cu un pod de nave. A întâmpinat rezistență la Termopile, unde Leonida și 7.000 de greci, printre care cei 300 de hopliți spartani, s-au opus cu curaj. Xerxes a condus armata cu unități de elită, inclusiv „Nemuritori”.
După ce a învins la Termopile și a ajuns la Atena, populată în timp util de flotă condusă de Temistocle, aceștia au înfăptuit retragerea și au blocat invazia în bătălia navală de la Salamina. În cele din urmă, la Plataea, în 479 î.Hr., armata persană a fost înfrântă; regele Mardonius a fost ucis, iar războiul s-a încheiat, deși ostilitățile au continuat 13 ani, pe masură ce Xerxes s-a concentrat pe consolidarea imperiului și proiecte de infrastructură.
După asasinatele lui Xerxes și fiul său în 465 î.Hr., conducerea în Persia a fost marcată de instabilitate, culminând cu domnia lui Artarxerxes I, cunoscut pentru relațiile cu Regina Estera și pentru pacea cu Atena, și continuând cu conflicte interne și războaie cu grecii și egiptenii. În familia regală, influențele de la curte au dus la otrăvirea regilor, inclusiv Artarxerxes al III-lea.
Declinul a continuat, astfel încât în anul 330 î.Hr., ultimul rege al dinastiei Ahemonide, Darius al III-lea, a fost învins de Alexandru cel Mare în bătăliile de la Issus și Gaugamela, fiind asasinat de satrapul Bactriei. Astfel, cea dintâi mare dinastie persană, cu o durată de 220 de ani, s-a prăbușit. Alexandru Macedon a incendiat Persepolis pentru răzbunare.
Ca să mențină controlul asupra populațiilor din Orient, Alexandru a preluat unele obiceiuri persane, inclusiv vestimentația străină, iar generalii săi s-au căsătorit cu iranience, consolidând influența culturală.
Antichitatea târzie: Parții (247 î.Hr. – 224 d.Hr.)
Parții au fost inițial o satrapie a Imperiului Persan, până la cucerirea macedoneană. Din ruinele de la Persepolis mai există acum doar „Poarta Tuturor Națiunilor”. După moartea lui Alexandru, în 323 î.Hr., stăpânirea a trecut la seleucizi, până când parții s-au revoltat sub conducerea lui Arsaces și s-au stabilit în zona sudică a Mării Caspică. Sub Mithradates I și Artabanus al II-lea, au extins teritoriul în Iran și în zona râurilor Tigris și Eufrat, stabilind capitala la Ctesiphon și conducând ca un regat descentralizat, în stil feudal.
În anii 53 î.Hr., în lupta contra romanilor, consulul Marcus Crassus a fost învins la Carrhae, fiind capturat și executat. Tradus ca umilire, romanii i-au turnat aur topit în gură pentru a simboliza setea lui de bogăție.
Între 115-117, împăratul roman Traian a dus campanii în Orient, cucerind Mesopotamia, Armeniile și Asiria, și a asediat Ctesiphon, impunându-l pe Parthamaspates ca rege-marionetă. După moartea lui Traian în 117, împăratul Septimius Severus a realizat în 198 o campanie majoră împotriva parților, cucerind Ctesiphon. În 224 d.Hr., regatul parților s-a prăbușit; rămășițele sunt doar monede și relicve.
.
Evul Mediu: Sasanizii (224 – 651)
După căderea regatului parților, a fost instaurată o nouă dinastie, cea a sasanizilor, numită după legendarul războinic Sasan. Deși au fost considerați adversari redutabili, romanii au preluat de la perși cultul lui Mithra, divinitate a luminii, adesea reprezentată ca un tânăr înconjurat de simboluri de foc și sacrificate de animale.
Imperiul sasanid, sub conducerea regelui Shapur I (241–272), s-a extins de la Sogdiana și Georgia până la nord de Arabia, în timp ce administrarea centralizată asigura construcțiile de orașe, drumuri și dezvoltarea agricolă în condicii de stat.
În Bătălia de la Edesa, primăvara anului 260, armata sasanidă, condusă de Shapur I, a distrus o armată romană de 70.000 de soldați, capturând împăratul Valerian, ilustrată în relieful de la Naqsh-e Rostam, unde împăratul cade în fața regelui pe cal pentru a cere pacea.
Sub Shapur I, sașanizii au mai învins doi împărați romani: Gordian al III-lea, ucis în luptă, și Filip Arabul, forțat să plătească tribut. În domnia lui Shirer I, au avansat în Afganistan, Pakistan și India de azi, fiind toleranți cu evreii și cu alte populații, menținând un regim de durată, între 309–379.
După conflicte repetate cu Imperiul Roman de Răsărit, sasanizii au fost slăbiți, mai ales după campaniile lui Heraclius (602–628). În 644, după doar doi ani de război, s-a prăbușit, cucerit de musulmanii califali, în special de al doilea Calif al Califatului Rashidun, socotit fondatorul islamului. Iranul a fost controlat de califatele Omeyad și Abbasid, apoi de hanatul mongol Ilhanat și de Imperiul Timurid, asimiland religia și caligrafia arabe.
Renașterea: Dinastia Safavidă (1501-1736)
Invazia mongolă a dus la sfârșitul Califatului Abbasid și a fragilizat lumea islamică, în timp ce turcii au consolidat controlul asupra puterii în regionă. În 1501, a fost fondată dinastia Safavidă, prima de talie în Iran după aproape un mileniu, și a instaurat islamul șiiit ca religie oficială. Populația devine conștientă de identitatea națională. Descendenții lui Sheikh Safi al-Din, liderul sufiilor din secolul al XIV-lea, au condus clubul efervescent al safavidilor.
Ismail I, primul shah, a primit sprijin din partea turcilor și altor triburi pentru a captura Tabriz, din mâinile unei confederații turco-uzbe. În 1501, a fost proclamant șah, devenind stăpân peste Azerbaidjan și extinzând controlul asupra Iranului, Irakului și orașelor precum Bagdad și Mosul. În timpul domniei sale, s-au construit moschei, iar el a fost în conflict fără succes cu sultanul otoman Selim I. Succesorul său, Abbas I, a încheiat pace cu otomanii în 1590, reconstruit Isfahanul și a modernizat armata, introducând arme de foc și artilerie, tolerând creștinii și susținând construcția de biserici.
Epoca modernă timpurie: Dinastia Afsharid (1736 – 1796)
Dupa sfârșitul celei de-a șaptea dinastii, Safavid, în 1736, șahul Tahmasp al II-lea a fost detronat de generalul Nader Shah, fondatorul unui vast imperiu, întins de la valea Indului până în Munții Caucaz, cucerind orașe ale Imperiului Mogul și luptând cu otomanii.
Nader Shah a readus prestigiul Persiei, însă a fost un conducător tiranic, cunoscut pentru campanii sângeroase, creșterea taxelor și execuții în masă. Se spune că, la un moment dat, când i s-a spus că în rai nu există războaie, el a răspuns: „Păi, și unde e plăcerea?”. A fost asasinat în 1747, în timpul unei rebeliuni, iar dinastia sa s-a încheiat în 1796, în urma unor conducători slabi, iar imperiul s-a disgregat în conflicte civile.
Epoca Industrială: Dinastia Qajară (1789 – 1925)
După dinastia Zand, s-a instaurat dinastia Qajar, fondată de Agha Mohammed Khan, un lider turkman. El a avut ca scop reuniterea Iranului. În 1794, a eliminat rivalii și în 1796 a fost încoronat șah, fiind asasinat un an mai târziu. Nepotul său, Fath Ali Shah, a urmat la tron.
Conflictul cu Rusia, condusă de țarul Alexandru I, a dus la pierderea Georgiei, Armeniei și Azerbaidjanului de Nord. Persia a căutat noi alianțe occidentale. Sub Naser od-Din, între 1848 și 1896, s-a dezvoltat industrializare, influențată de știința și tehnologia europeană, precum și de învățământ modern.
Șahul a încercat să mențină independența în fața disputelor între Marea Britanie și Rusia. În 1896, Naser a fost asasinat. După ocuparea țării în Primul Război Mondial de către forțele ocupante, în 1918, se anticipa un colaps al țării.
Ultima dinastie: Pahlavi (1925-1979)
În februarie 1921, Reza Khan, ofițer militar, a preluat puterea și, în 1925, a înființat dinastia Pahlavi. Ca urmare, femeile și-au câștigat drepturi, iar țara s-a orientat spre occident. Când al Doilea Război Mondial a izbucnit și aliații au ocupat Iranul, Reza Shah a abdicat, fiind înlocuit de fiul său, Mohammad Reza Shah, în 1941. Aceasta a marcat sfârșitul monarhiei persane, după 2.500 de ani.
Sursa Fotografie: Wikipedia Commons
Recomandări:
- Istoria dinastiei Pahlavi în 100 de ani. „Prințul Persiei” și rolul său în Iran
- Cine este Reza Pahlavi, considerat liderul protestatarilor din Iran în vederea schimbării conducerii