România a fost guvernată în ultimele două decenii printr-un mecanism bazat pe imitare, constrângere și discurs de lux, fără o strategie clară pentru dezvoltare economică durabilă, consideră Florian Libocor, economist șef al BRD. În această perioadă, deciziile au fost mai degrabă reacții post-factum decât rezultate ale unor opțiuni asumate.
Implicațiile imitării și ale constrângerii în economia românească
România a preluat și adaptat modele și reguli din alte țări, dar competențele instituțiilor nu au evoluat în același ritm. Aceasta a dus la o imitare formală, fără o înțelegere profundă a contextului economic intern. Discursul public s-a concentrat pe ideea de a fi ca „afară”, în timp ce funcționarea internă rămânea dezechilibrată.
Discuțiile despre convergență cu Uniunea Europeană au fost adesea privite ca un proces de aliniere formală. Regulile împrumutate sunt adoptate pentru legitimitate, nu pentru eficiență, accentuează analistul. La nivelul realităților economice, concentrarea pe conformare simbolică a înlocuit reformele structurale necesare, ceea ce a menținut economia vulnerabilă la șocuri.
< subconținut>
Sistemul legislativ și fiscal adesea operează în baza unor reguli adoptate fără o evaluare realistă a capacității de implementare. Politicile au fost fundamentate mai mult pe legitimitate externă decât pe funcționalitate internă, ceea ce a generat o economie tensionată, expusă la dezechilibre și șocuri externe.
Politici bazate pe imagine și lipsă de adaptare la realități
Politicile publice au fost construite mai degrabă pentru a îmbunătăți percepția externă decât pentru a răspunde nevoilor reale ale economiei. A fost preferată conformarea simbolică, în locul reformelor fundamentale, ceea ce a dus la blocaje și la o stare de aparentă stabilitate, dar cu riscurile unei instabilități latente.
Discutăm adesea despre un „lux instituțional” care servește ca o compensare pentru lipsa unor rezultate concrete. Proiecte strategice, anunțate ca fiind istorice, au fost adesea lansate fără o analiză a capacității reale de implementare. Această situație a fost amplificată după criza financiară din 2009, odată cu programul de austeritate din 2010, și a dus la promovarea unor politici restrictive, invocate drept singurele soluții.
< subconținut>
Reformele structurale au fost amânate sub pretextul unor urgențe, iar cheltuielile publice au fost justificate prin argumente conjuncturale, fără planuri clare de evaluare. Această technocratie a generat o economie mai tensionată și mai vulnerabilă, cu corecții frecvente și incomplete.
Impactul politicilor imitate și al constrângerilor asupra dezvoltării
Politicile publice au fost, în multe cazuri, o copie a modelelor externe, fără o adaptare autentică la specificul intern. Alegerea a fost de a aplica reguli pentru legitimitate, nu pentru eficiență, ceea ce a dus la o funcționare halucinată a mecanismelor economice. În același timp, reformele structurale au fost întotdeauna amânate sau compromise, de cele mai multe ori invocate ca fiind de natură „urgentă” sau „permanentă”.
Pentru a justifica dezechilibrele, autoritățile au invocat constrângeri, atât flexibile, cât și rigide, în funcție de context electoral și politic. Deciziile de ajustare economică au fost prezentate ca fiind inevitabile, chiar dacă realitatea sugerează că acestea puteau fi adaptate pentru a fi mai puțin dure.
< subconținut>
Criza din 2009 și adoptarea programului de austeritate din 2010 au consolidat această percepție că „nu se poate altfel”. Nerealizarea reformelor structurale necesare a perpetuat dezechilibrele și a accentuat vulnerabilitățile economiei.
Proiecte strategice și insuficiența capacității de implementare
Lansarea unor proiecte de anvergură a fost frecvent realizată fără a ține cont de realitatea resurselor și a capacității interne de implementare. Invocarea progresului și accelerarea convergenței se făceau fără o bază reală, mai ales la nivelul creșterii salariilor sau al investițiilor decât pe fundamente de productivitate.
Potrivit expertului Joseph Stiglitz, astfel de politici devin instrumente de amplificare a dezechilibrelor și inegalităților, deoarece, odată ce rolul de corecție slăbește, decizia este externalizată către instituțiile internaționale și piețe. În acest mod, statul devine un simplu gestionator al „nu se poate altfel”, iar responsabilitatea politică este externalizată.
< subconținut>
Proiecte promiteau accelerarea convergenței, dar adesea ignorau lipsa fundamentelor structurale pentru susținerea acestor obiective. În practică, discursul luxos și promisiunile fără acoperire au fost folosite ca o formă de compensare simbolică.
Amânarea reformelor structurale și costurile acesteia
Reformele structurale, esențiale pentru o creștere sustenabilă, au fost adesea amânate sub pretextul unor urgențe permanente. Argumentele conjuncturale pentru cheltuieli și reguli de angajare au fost adoptate fără norme clare de evaluare.
Această abordare a dus la o economie tensionată, expusă la șocuri și discordantă cu ciclurile externe, fapt ce a limitat impactul creșterii economice. Așteptările generate de luxul discursiv au creat o stare de instabilitate latentă, în timp ce economia reală a fost incapabilă de a asigura o creștere durabilă.
< subconținut>
Toate aceste aspecte indică o lipsă aproape sistematică de asumare a deciziilor, o preferință pentru soluții de moment, în locul unor strategii dure și coerente. În cele din urmă, Romania a repetat această experiență, extinzând un cerc vicios de iluzie și fragilitate economică.
În concluzie, abordarea adoptată în ultimele două decenii a generat un model economic fragil, bazat pe imitare și constrângere, în locul unei strategii clare și sustenabile, și continuă să influențeze negativ potențialul de dezvoltare reală a țării.