În nord-vestul Chinei, zonele marginale ale deșertului Taklamakan au devenit locul unor intervenții ecologice semnificative, care au dus la o creștere a vegetației și la absorbția netă de CO₂, conform unui studiu publicat în ianuarie 2026 în revista PNAS. Aceste rezultate ridică întrebări despre potențialul restaurării ecosistemelor aride pentru sechestrarea carbonului și gestionarea deșertificării.
Ce relevă studiul și importanța sa pentru știință
Studiul combină măsurători de teren și date satelitare pentru a analiza tendințele vegetației în zona periferică a deșertului. Cercetătorii au folosit indicatori de precipitații, acoperire vegetală, fotosinteză și fluxuri de CO₂, precum și modelări din NOAA CarbonTracker. Rezultatele indică o corelație între extinderea vegetației și creșterea absorbției de CO₂.
Pe perioada sezonului umed, între iulie și septembrie, precipitațiile sunt de circa 2,5 ori mai mari decât în sezonul uscat. În această perioadă, fotosinteza și absorbția de CO₂ cresc, ceea ce înseamnă că vegetația peripherală funcționează ca un absorbant net de carbon. Sistemul vegetal de la margini contribuie la reducerea emisiilor locale de CO₂ în perioadele favorabile.
Autorii subliniază că intervențiile umane pot amplifica sechestrarea carbonului în zonele aride, dacă sunt persistente, adaptate local și susținute pe termen lung. Aceasta indică o posibilitate reală de gestionare a emisiilor în deșerturi, chiar dacă impactul nu se extinde la întregul deșert.
Implementarea pe termen lung în contextul programului „Three-North Shelterbelt”
Programul, inițiat în 1978 și cunoscut ca „Marele Zid Verde al Chinei”, vizează limitarea desertificării din nordul țării prin plantări vaste de copaci și lucrări de stabilizare a dunelor de nisip. În noiembrie 2024, autoritățile chineze au anunțat că Taklamakan a fost înconjurat de o centură de vegetație verde de peste 3.000 km.
Aceasta implică zeci de miliarde de arbori plantați în nordul Chinei, alături de irigații, lucrări de nivelare și stabilizare a terenurilor din zonele afectate. Proiectul include și protecția terenurilor agricole și coridoare verzi pentru reducerea riscului de deplasare a nisipului.
Vegetatia de la marginea deșertului nu are doar un rol climatic; ea limitează mobilitatea nisipului, protejează localitățile și infrastructura și contribuie la conservarea solurilor. În linii mari, intervențiile s-au concentrat pe crearea unui sistem complex de management al terenurilor.
Limitări și precauții în interpretarea rezultatelor
Rezultatele trebuie citite cu precauție. Absortia de CO₂ raportată se referă în principal la marginile zonei, nu la întregul și întinsul nisipos. Nu avem de-a face cu o înverzire totală, ci cu o reformare ecologică la periferie, unde intervențiile sunt țintite.
Hidrologia reprezintă o limitare în aceste proiecte, fiindcă gestionarea resurselor de apă trebuie făcută cu grijă. Alegerea speciilor și managementul pe termen lung rămân critice pentru succesul inițiativei, mai ales în condițiile unei secete prelungite care ar putea reduce supraviețuirea vegetației. Monitorizarea continuă devine esențială pentru evaluarea beneficiilor și adaptarea strategiilor.
Există, totodată, întrebări dacă modelul poate fi replicat în alte deșerturi. Particularitățile geografice și climatice ale Taklamakan limitează scalabilitatea, dar principiile restaurării ecologice susținute rămân relevante pentru alte regiuni aride.
Implicații pentru politica climatică și reziliența regională
Timp de decenii, deșertificarea a fost văzută ca un proces ireversibil în zonele aride. Studiul din Taklamakan demonstrează însă că intervențiile pe termen lung, susținute și adaptate local, pot transforma zonele dezonorizate într-un spațiu de stabilizare ecologică și de absorbție a carbonului.
Pentru politicile publice, mesajul este clar: restaurarea ecosistemelor degradate nu trebuie subestimată. Deși reducerea emisiilor rămâne prioritară, intervențiile de gen pot adăuga un nivel de reziliență regională, reducând riscul de deșertificare accelerată și de deteriorare a resurselor.
Proiectele ample de promovare a vegetației în zonele uscate trebuie însă gândite pe termen lung, cu monitorizare riguroasă și ajustări tehnice în funcție de condițiile locale. Taklamakan arată că, în anumite condiții, declanșarea unui proces de reabilitare poate avea efecte măsurabile asupra ciclului carbonului și asupra securității regionale.